Savant în sensul real al cuvântului, Zenovie Cârlugea aduce noi precizări și clarificări într-un domeniu de interes național major. Ca un eminescolog autentic, cu reale contribuții, Zenovie Cârlugea a publicat, numai despre „românul absolut” cărți care nu pot fi ignorate de niciun critic sau istoric literar care se respectă: Eminescu – mitografii ale daco-românității (2011, 2013), Mihai Eminescu – drumuri și popasuri în Gorj (2016), Mihai Eminescu. Dicționar monografic. Oamenii din viața lui (lucrare unicat în cultura română, 2019), Triada de aur: Eminescu – Arghezi – Blaga (2022), la care se adaugă și alte cărți fundamentale consacrate unor personalități marcante (Lucian Blaga, C. Brâncuși, Tudor Arghezi), volume de poezii etc.
Recent, sub atenta și obiectiva sa supraveghere, cu un ascuțit ochi critic, Zenovie Cârlugea ne oferă un alt volum, necesar și benefic: Mihai Eminescu. Album portretistic comentat -Iconografie autentică și falsuri (prezentarea artistică: Teodor Dădălău, 2023), un proiect iconografic al Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Gorj (director: Pompiliu Ciolacu).
La Chișinău, în colecția „Corpus Eminescu”, a apărut sub coordonarea Cristianei Crăciun și Victor Crăciun, o lucrare asemănătoare Eminescu. Focul meu. Imaginea Poetului în arte, vol. VII, Chișinău / București, Editura Litera / David. 2000.
Necesitatea apariției acestui album portretistic eminescian este motivată de Zenovie Cârlugea cu argumente incontestabile: proliferarea în ultimul timp, în articole sau cărți, în spațiul virtual a unor „portrete” atribuite lui Eminescu, un „fenomen foarte periculos pentru cultura română, în special pentru istoria literară”, „fenomen manipulator și de o suspectă perseverență”. Astfel că Zenovie Cârlugea realizează o igienă critică, despărțind apele, adică precizează care sunt portretele de o autenticitate evidentă și falsurile, dovedind cu acribie științifică falsitatea acestora. Nu se sfiește să demonstreze că aceste falsuri din iconografia eminesciană au derutat și mari personalități, cum este cazul lui G. Călinescu care a inclus în celebra sa monografie, Viața lui Mihai Eminescu (1932), un portret eminescian de la 16 ani.
Iată cele patru portrete autentice ale autorului Luceafărului: 1) Fotografia făcută în septembrie 1869 la Praga în atelierul lui Jan Tomás („foto carte poștală în șase exemplare, trei ovale și trei dreptunghiulare în Viena, sepia”), deci Eminescu la 19 ani, Poetul fiind în drum spre Viena. Fotograful praghez era renumit în epocă, recunoscut ca atare chiar de împăratul Frantz Iosif, atelierul fiind un adevărat „salon artistic”, cu aparatură modernă, în care s-au fotografiat, din motive medicale, în aceeași zi, părinții Poetului (Raluca și Gheorghe), frații Șerban și Aglaia. Această fotografie a trezit primul fior al dragostei în sufletul Veronicăi Micle („Tu luceafăr mi-ai fost mie / Ce în zori de ziuă luce”); 2) A doua fotografie este realizată în atelierul lui Frantz Duschek, la 27 februarie 1878, la cererea lui Titu Maiorescu („Cu Eminescu am să mă duc eu mâine la fotograf, mai înainte însă la bărbier să se radă”, scrie Maiorescu în „Însemnări zilnice”). Fotografia era solicitată pentru tabloul-medalion al Junimiștilor, prilejuit de jubileul celebrei societăți ieșene (Eminescu lucrând la ziarul bucureștean „Timpul” încă din toamna anului 1877), considerată de G. Călinescu „cea mai credincioasă icoană a lui”, fiind „subțiat de gânduri și de o înfrigurare sentimentală”. Fotografia figurează în cel de-al doilea tablou al „Junimei”, inserată în prima ediție de Poezii de Eminescu (apărută de Crăciun, 1883), reluată și de revista orădeană „Familia” în necrologul Poetului; 3) A treia fotografie este realizată în vara anului 1884, în atelierul lui Nestor Heck din Iași, după sanatorizarea Poerului la Ober-Döbling (Viena, noiembrie 1883 – februarie 1884) și călătoria sa în Italia (martie 1884). Eminescu a fost convins să se fotogradieze în grup, cu W. Humpel (cumnatul lui Titu Maiorescu), cu poetul și traducătorul Petru V. Grigoriu și cu A.C. Cuza, dar „după indicațiile noastre însă, fotograful l-a scos numai pe dânsul, ceea ce nu puțin l-a supărat apoi, văzându-se amăgit ca un copil” (Corneliu Botez); 4) Ultima fotografie-portret datează din 1887 realizată în atelierul lui Jean Bielling din Botoșani, Poetul locuind, din aprilie 1887, la sora Henrieta Eminovici (bolnavă de apoplexie, decedată în același an cu genialul său frate). Într-o scrisoare către Cornelia Emilian, Henrieta notează: „Fotografia cu Mihai a reușit bine. Trei [poze] m-au costat cincisprezece franci, una lui Moțoc, una matale și una pentru noi”. Moțoc era reprezentatul unei societăți a Liceului „Matei Basarab” din București, societate care va purta numele Poetului, iar fotografia este trimisă la 20 noiembrie 1887. Data este atestată chiar de Eminescu într-o scrisoare către Cornelia Emilian: „Mult Stimată Doamnă / Să nu credeți că vărsta Dumneavoastră m-a împiedicat de a vă scrie până astăzi, ci îndelungata mea boală m-a făcut să fiu foarte descurajat / Astăzi, simțindu-mă mai bine, vă satisfac dorința de a vă trimite fotografia cerută de mult timp”. Fiica Corneliei, Cornelia E. Emilian, pictoriță, vicepreședintă al Asociației Reuniunea Femeilor Române, mărturisea că lucra „în oloi portretul acestui mult distins poet”, în mărime naturală și va fi dăruit Iașului, portret realizat după această fotografie din 1887.
În afara celor patru fotografii incontestabile, Eminescu mai apare în două fotografii de grup: 1) În fotografia de grup a absolvenților din Cernăuți din 1864, în mijloc figurând Aron Pumnul. Ca argumente, Zenovie Cârlugea aduce în discuție pașaportul din 1857, mărturisirile prietenilor Teodor Stefanelli, Șt. Cacoveanu, Iacob Negruzzi, I. Slavici; 2) Eminescu în grupul junimist din 1881, fotografie făcută cu prilejul dezvelirii statuii lui Ion Hteliade Rădulescu, la 22 noiembrie 1881, păstrată în Cabinetul de Stampe al Academiei Române, ipoteză lansată de prof. Petre Popescu-Gogan. Eminescu consemnează în „Timpul” (21 noiembrie 1881) episodul acestei dezveliri, subliniind meritele lui I.H. Rădulescu („părinte al literaturii noastre”, „promotor al culturii, ca membru activ al intreprinderilor literare din vremile sale, meritul său nici nu poate fi pus în discuție, căci e fără îndoială neprețuit de mare”, „a creat o limbă nouă din nimic”, „prin el limba s-au dezbrăcat de formele convenționale de scriere ale evului mediu și ale cărților ecleziastice, a devenit o unealtă sigură pentru mânuirea oricării idei moderne”).
Necruțător este – pe bună dreptate și cu argumente imbatabile – Zenovie Cârlugea în respingerea altor fotografii, falsuri grosolane, manipulatoare: 1) o fotografie din 1866 în care Matei, fratele său, și nu Mihai apare alături de tatăl lor; 2) poza unui actor din epocă prezentat drept Eminescu la 16 ani; 3) fotografia de la Florești-Gorj, unde Eminescu a stat în vara anului 1878 la conacul junimistului N. Mandrea și unde ar fi avut o idilă cu preoteasa Elena Duțescu; 4) pictura lui Stoica D. luată drept fotografi, din 1886; 5) trucajul portretistic comis de Octav Minar intitulat: Fotografie a lui Eminescu făcută la Mănăstirea Neamțului, publicată abia în 1909. Zenovie Cârlugea demontează acest trucaj („capul Poetului din 1887 lipit pe corpul unui om așezat pe scaun, lipitura fiind escamotată de fularul alb”); 6) fotografia Eminescu, Veronica Micle, I.L. Caragiale și Al. Vlahuță în mijlocul unui grup de actori, datată de Dan Toma Dulciu „post 1884”, în fundal apărând Hanul lui Manuc. Fin observator, Zenovie Cârlugea demonstrează că în fundalul acestei poze nu e hanul cu pricina (pe timpul lui Eminescu se numea Hotel Dacia), ci clădirea Teatrului Ionescu din Piața Sf. Arhangheli din Brăila; 7) Eminescu în salonul Reginei Elisabeta (Carmen Sylva). Poetul a fost în salonul reginei-scriitoare în 1879, amfitrioana l-a servit cu o ceașcă de ceai („ceașca de ceai pe care i-am servit-o eu însămi a fost singurul lucru care i-a făcut plăcere, ceva ce semăna cu semntimentul unui zeu servit de-o muritoare”). Eminescu a avut mai multe întâlniri / convorbiri literare cu Regina chiar o corespondență, i-a tradus o piesă de teatru; Carmen Sylva i-a tradus, la rândul ei, în germană câteva poezii, dar nu există nicio dovadă a unei fotogtafii în care Eminescu apare în salonul regal, alături de G. Enescu; 8) un poet minor maghiar prezentat drept Eminescu, la 1871, despre care autorul notează la capitolul „eminescopatie” că sunt „falsuri ce nu merită nicio atenție”. Zenovie Cârlugea contestă unele mistificări privind datarea unor poezii, precum Stelele-n cer, iar falsurile fotografice și datarea falsă a unor creații eminesciene sunt considerate „aproape cultură… de masă”, ceea ce este primejdios.
Mihai Eminescu. Album portretistic comentat, mai include numeroase ilustrații de epocă, masca mortuară a lui Eminescu executată de sculptorul Marin Filip, la 16 iunie 1889, statui „M. Eminescu” în Gorj, bibliografie selectivă .
„Iată de ce – conchide Zenovie Cârlugea – albumul de față își justifică apariția, făcându-se ecoul unor luări de atitudine nu suficient de cunoscute la nivel mai general, menite a face oarecum «ordine» în iconografia eminesciană”.
Mihai Eminescu. Album portretistic comentat de Zenovie Cârlugea este o contribuție esențială în domeniul eminescologiei, în care se autoinclud, din păcate, și mulți neaveniți.
Tudor Nedelcea
Lasă un răspuns