Te duci mereu, Tu, Eminescule, Poete,
În lumea veche care-a fost şi nu mai vine,
În calea ta, se-aud tăcerile încete,
Şi versurile se prefac doar în suspine!
Te-aş căuta în calea unei vieţi deşarte,
Pe unde Dumnezeu duce lumini astrale,
Dar, lumea copleşită de visări aparte,
E rătăcită cu un pas pe altă cale!
Pe tine, Eminescule, din vremi trecute,
Uitarea lumii de acum nu te omoară,
Pe zi ce trece se spun vrute şi nevrute,
Şi zboară clipele mereu ca-ntâia oară!
Demult se spune că principiile poartă
Doar semnul unei lumânări care se-aprinde,
Tu, Eminescule, deplângi a lumii soartă,
Pe care lacrima uitării n-o cuprinde!
Acum e seară în lumina din cuvinte,
Se-aşterne rouă peste multă iarbă verde,
Eşti, Eminescule, mai mult ca înainte
Povestea vieţii care-n linişte se pierde!
Lasă un răspuns