Pronia cerească mi-a trimis în calea vieţii, în diferite etape, câteva personalităţi care aveau să-mi determine cariera şi experienţa teologică. Aveam din familie o decentă şi minimă educaţie ortodoxă, o icoană în casă la care mama se închina seara şi la diverse sărbători sau evenimete importante, sărbătoream în felul nostru inocent, împreună cu toţi copiii satului, marile sărbători creştine.
În camera de cămin de pe Şoseaua Panduri, apoi din Drumul Taberei mi-a fost dat să-l am coleg pe Gheorghe Calciu, Ghiţă cum îi spuneam, înscris la secţia limbi străine – limba franceză a Facultății de Filologie din cadrul Institutului Pedagogic București, alături de Eugen Papadima (nepotul lui Ovidiu Papadima, viitor mare psiholog) şi pe Romulus Haba, un bizar student, la limba engleză, originar din Tg. Mureş. Deşi Ghiţă Calciu era mai mare decât mine cu 19 ani, n-am realizat această diferenţă şi atunci habar n-aveam că el făcuse puşcărie politică. În familia mea, deşi tatăl meu a fost grefier la judecătoria plăşii Valea Ursului, până la desfiinţarea ei, în 1947, nu s-a vorbit despre existenţa închisorilor comuniste de teama autorităţilor staliniste, aşa că n-aveam cum să-mi dau seama de antecedentele politice ale colegului meu de cameră, Ghiţă Calciu. Comportamentul său a fost exemplar: era discret în privinţa trecutului său, gata oricând să te ajute în orice privinţă, ca un adevărat creştin, mereu cu zâmbetul pe buze şi, ca student, era eminent. Într-o seară, am zărit pe noptiera sa două cărţi cu coperţile şi filele învechite, cam ciudate faţă de cărţile care circulau pe piaţa vremii, de autori necunoscuţi mie: Spinoza şi Nichifor Crainic. Le-am frunzărit, Ghiţă mi le-a dat să le citesc, dar pe ascuns. N-am priceput absolut nimic, dar Ghiţă nu s-a speriat de incultura mea.
Îi devenisem apropiat (nu ştiu de ce) şi zilnic, la prânz, când urma să, mergem la masă, cale de patru staţii de autobuz (din Panduri în Drumul Taberei, la cantina Facultăţii de Medicină), Ghiţă mă seminariza din lecturile cărţilor sale. Avea o răbdare extraordinară, eu neavând minima cultură filosofică şi teologică. Timp de doi ani cât am stat împreună în aceeaşi cameră de cămin pot spune că am învăţat mai mult decât de la unele prelegeri universitare, astfel încât după ce a părăsit căminul spre a se căsători, în 1965, cu Adriana Dumitreasa, am simţit ce pierdere suferisem, deşi ne mai întâlneam la unele prelegeri comune.
Dar, sunt multe de spus despre convieţuirea în căminul studenţesc. Eu eram cel naiv, blajinul, Eugen Papadima realizase despre trecutul lui Ghiţă Calciu şi, mai ales, despre rolul lui Romulus Haba de a-l urmări îndeaproape pe Ghiţă. Chiar mi-a arătat, într-o zi, un microfon pe post de nasture la cămaşă şi un fel de rolă cu un fir subţire ca nylonul folosit de pescari. După această dezvăluire, atmosfera în camera noastră de cămin a devenit infernală, Haba atacându-l şi jignindu-l în permanenţă pe Eugen Papadima pentru deconspirare. La toate astea, Ghiţă Calciu se purta ca şi cum nimic nu se întâmplase, cu un calm desăvârşit: ştia probabil şi era conştient că avea un urmăritor pe urmele sale. O singură dată s-a „răzbunat”: la o prelegere de socialism-ştiinţific, unde participau toate grupele, cineva a scris pe tablă cuvântul „boss”, aşa cum i se spunea lui Haba, adică şeful. Ghiţă a completat pe tablă: „bos-bovis” (bou) şi toţi studenţii din amfiteatru au izbucnit în râsete şi aplauze.
Diferenţa dintre noi şi el era evidentă, nu numai datorită vârstei şi culturii sale. Avea o înţelepciune aparte, o răbdare pilduitoare, permanent vesel, optimism, gata oricând să ajute creştineşte pe cineva, în orice împrejurare şi cu orice risc. Nu aveam de unde şti – atunci -, că toate aceste calităţi native, cultivate în familia plugarului Dumitru şi Ileana Calciu din Mahmudia-Tulcea.
S-a născut într-un sat dobrogean, Mahmudia, la 23 noiembrie 1925, fiind al unsprezecelea copil al familiei de țărani, Dumitru și Ileana Calciu (n. Bălan), cu adâncă credință în Dumnezeu. Pentru orice copil de la țară, singura șansă de a reuși în viață era cartea. Elevul Gheorghe a trecut toate treptele educației elementare, în satul natal, apoi la liceul „Spiru Haret” din Tulcea, reușind să devină student al Medicinei bucureștene. În anul doi de studenție, a fost arestat (prima arestare) în mai 1948, pentru simplul motiv că a adăpostit în camera sa de cămin un fugar, suspect politic. Au urmat ani grei de detenție în multe închisori bolșevice din România, inclusiv în celebrul experiment Pitești, teribil în întregul lagăr comunist. „Toată reeducarea a fost o lucrare satanică! Diavolul și-a ales niște oameni de acolo, dintre noi, care au fost înzestrați – și de administrație, și de satana – cu puteri demonice și care au făcut ce li s-a poruncit”. După 15 ani de temniță, la 16 mai 1963 a fost eliberat de la Aiud, stabilindu-i-se domiciliul obligatoriu în Bărăgan, la Viișoara lângă Mărculești. La Pitești dar și la Jilava (celula 4), Aiud, a săvârșit fapte miraculoase, după cum mărturisește colegul său de celulă, Marcel Petrișor: și-a tăiat venele pentru a da sânge și a salva un coleg deținut. În închisoare și-a descoperit vocația preotească. După eliberare, în urma amnistiei generale din 1964, a dorit să se reînscrie la Medicină, dar „nu s-a putut”. Și s-a înscris la Facultatea de Filologie, secția franceză, a Institutului Pedagogic din București. În această perioadă am avut șansa excepțională nu numai să-l cunosc, dar să și conviețuiesc în aceeași cameră de cămin din Șoseaua Panduri, în primii doi ani (1964-1966). În 1965 a părăsit căminul, căsătorindu-se cu d-ana Adriana Dumitreasa, cercetătoare științifică în biologie, sora unui deținut politic, care i-a dăruit un fiu, Andrei. A urmat, cu dispensă specială de la patriarhul Justinian, Institutul Biblic din București, unde preda, între alții, Dumitru Stăniloae. După absolvire, devine profesor la Seminarul Teologic din București. Aici se face remarcat prin predicile sale curajoase anticomuniste, de bună credință, Șapte cuvinte către tineri, geneza acestor predici fiind dărâmarea Bisericii Enei la 1 mai 1977, în locul ei urmând să se construiască o cârciumă. Înainte de a fi tipărite, cele Șapte cuvinte către tineri au circulat în copii dactilografiate, editate integral în 1984 în limba germană, traduse și în engleză de maica Alexandra – Principesa Ileana a României (căsătorită cu boierul mehedințean Ștefan Issărescu), și în românește, ediție îngrijită și prefață de Răzvan Codrescu (București, Editura Anastasia, 1996). Toate aceste „cuvinte” au pornit de la text biblic și „la fiecare predică am introdus o chemare”. Aceste șapte cuvinte au format o școală, elevii săi propăvăduind cu mare curaj cuvântul Domnului, așa cum depune mărturie I.P.S. Teofan, mitropolitul Moldovei și Bucovinei, când efectua stagiul militar, în 1980: trei din foștii elevi ai părintelui Calciu au dat tonul, în noaptea de Paști, 1980, la „Hristos a înviat!” și toți cei 130 de foști seminariști au cântat împreună, spre surprinderea comandantului, care doar i-a mustrat (apud Gh. Calciu-Dumitreasa, Suferința ca binecuvântare, București, Editura Cathisma, 2008, p. 51-52). A urmat, se știe, rearestarea, anchetarea și procesul desfășurat în „mare taină”, acuzat de spionaj, internat inițial la spitalul de nebuni de la Jilava, reînschis la Aiud, unde a slujit „cea mai frumoasă Liturghie” (Viața Părintelui Gheorghe Calciu, după mărturiile sale și ale altora, op. cit.). A fost condamnat la 10 ani de închisoare incluzând confiscarea averii, eliberat însă după cinci ani și jumătate, Ambasada Franței anunțându-l că trebuie să părăsească Țara. La reducerea pedepsei și eliberarea sa au intervenit personalități mondiale: Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Goma, Principesa Ileana, Roland Reagan, Papa Ioan Paul al II-lea, Margaret Thacher etc.
În SUA, unde primește cetățenie de onoare, a desfășurat o intensă activitate preotească și proromânească la Biserica „Sfânta Cruce” din Alexandria, unde a editat „Buletinul Parohiei”. A organizat Festivalul Internațional „Romfest”, ținut pentru prima dată în Țară, la București, în 1998.
Din dor de Țară se întoarce în 1990: „duhul iubirii de țară și de oamenii ei, de mănăstiri, de trăitorii din ele și de neamurile mele mă mână spre locurile copilăriei, ale bucuriilor și ale suferințelor trăite acolo, comoara cea mai de preț a viețuirii în România vreme de 60 de ani,până la timpul înstrăinării, acum 18 ani. Parcă o prăpastie fără fund mi-a despărțit viața ei în 1985, mai adâncă și mai lată decât prăpastia închisorilor. Poate pentru că, fie și în închisoare, viața mea se petrecea în pământul țării; poate pentru că trăiesc mereu în perspectiva următoarei vizite pe care o voi face în țară, trecând un ocean de apă și de amintiri, la fel de imense” (apud Testamentul Părintului Calciu (1925-2006). Volum alcătuit de Răzvan Codrescu, Lucian D. Popescu, Claudiu Târziu, București, Editura Christiana, 2007). În 2005, boala (cancer de pancreas) își arată colții. Slăbit, slujește ultima liturghie la Biserica „Sf. Ilie” – Gorgani, se bucură de apariția cărții Intoarcerea la Hristos a lui Ioan Ianolide, prefațată de el, este internat la Spitalul Militar din București, unde a fost vizitat, între alții, de patriarhul Teoctist, mitropolitul Bartolomeu Anania, Arsenie Papacioc, ambasadorul SUA, Gigi Becali, de un numeros public. A plecat la Washington, unde și-a dat obștescul sfârșit, trecând la cele veșnice, la 21 noiembrie 2006 (ora 13, 10 în România, 20,10 în SUA), după trei ore de comă, cu doar două zile înainte de împlinirea vârstei de 81 de ani. La Biserica „Înălțarea Domnului” din Montreal s-a făcut o slujbă pentru sufletul Părintelui (22 noiembrie 2006), iar la biserica sa, „Sfânta Cruce” din Washington, a fost o zi (23 noiembrie 2006) de priveghi neîntrerupt.
Conform dorinței sale, trupul neînsuflețit a fost întors în Țară, urmând să fie înmormântat la Mănăstirea Petru-Vodă, păstorită de prietenul și colegul său, Justin Pârvu, cu icoana Maicii Domnului dăruită de patriarhul Teoctist pe piept, cu mătăniile făcute de maicile de la Diaconești. Pregătirea de înmormântare a avut și unele piedici neortodoxe (vezi Testamentul Părintelui Calciu, op.cit., p. 93-95). În cele din urmă, voința Domnului și-a spus cuvântul, părintele Gheorghe Calciu a fost înhumat, duminică, 3 decembrie 2006, la Mănăstirea Petru-Vodă, slujba de îngropăciune fiind făcută de 34 preoți, în prezența a peste 2000 de enoriași. Părintele Justin Pârvu l-a numit, la finalul slujbei, pe Gheorghe Calciu, un „nou sfânt care ne va călăuzi și ne va ajuta”, un „nou apostol al românilor”, „răscumpărătorul vremurilor noi, care spală rușinea fricii și a lipsei de cutezanță”, să fie „mijlocitor pentru Biserica și neamul nostru”, „mărturisitor neînfricat al credinței”; „Din vremelnicie, Părintele Calciu trece în veșnicie și trage după el un neam întreg, deoarece va dăinui în istorie și în vecii nesfârșiți acel popor care-l va avea într-o măsură cât mai mare pe Dumnezeu”! Aviz sataniștilor și celor care au declarat la Dabos, în 2023, că Dumnezeu a murit, iar lumea trebuie să se obișnuiască să trăiască fără Dumnezeu (?!). În mascarada condamnare a comunismului orchestrată de președintele Băsescu-Petrov, numele său este doar pomenit o dată.
Gh. Calciu-Dumitreasa merită să fie trecut în rândul sfinţilor şi pentru suferinţa din temniţele comuniste şi ajutorul dat colegilor de celulă (şi-a tăiat vena spre a dona sânge unui deţinut aflat pe patul de moarte). Poporul român dreptcredincios merită să aibă astfel de sfinţi!
Chiar dacă n-a intrat în grupul de sfinți români canonizați de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cu prilejul Centenarului Patriarhiei Române, părintele martir Gheorghe Calciu-Dumitreasa este un sfânt în sufletul multora dintre români.
Odihnească-se în pace, părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa, şi, de acolo de sus, ocroteşte-i pe români!
Un pios omagiu a fost organizat la Tulcea și în comuna sa natală, Mahmudia, de către Asociația „Maryland” din SUA (Camelia și Alin Simion) în colaborare cu instituții culturale locale, sub genericul „Centenar Părintele Gheorghe Calciu, creat pentru nemurire”, în perioada 21-23 noiembrie 2025. Astfel, în prima zi, la Catedrala „Sf. Nicolae” din Tulcea va fi o vecernie omagială, urmată de vernisajul de grafică și pictură al artistei Aida Șușter (la Casa Avramide), o expoziție de carte, povești duhovnicești legate de viața și lucrarea spirituală a părintelui, un recital de vioară și pian.
A doua zi, 22 noiembrie 2025, la Teatrul „Jean Bart” participanții și publicul tulcean vor viziona o expoziție de pictură și grafică închinată sfinților închisorilor, vor audia un concert de pricesne și muzică corală sacră, și vor viziona reprezentația teatrală „O viață în căutarea lui Hristos”, filmul documentar „7 cuvinte. Povestea unui biruitor”.
În ultima zi, duminică, 23 noiembrie 2025, în satul său natal, Mahmudia, se va oficia o Sfântă Liturghie comemorativă pentru un Om care a petrecut 21 de ani după gratii, „un destin cu pogorâri la iad, gesturi «nebunești» de jertfă și înălțări taborice”, cum menționează, pe bună dreptate, organizatorii.
Vor participa: P.S. Vissarion, episcopul Tulcei, arhimandritul Hariton Negrea, starețul M-rii Petru Vodă (unde se odihnește Părintele-martir), pr. Nicolae Tănase, prof. dr. Tudor Nedelcea, jud. Lucian Popescu, pr. prof. V. Gordon, regizorul de film Andrei Negoiță etc.
Lasă un răspuns