Părintele Iustin Pârvu, mă priveşte din cer… ,,Omul însuşi trebuie să fie, ju­­mătate dragoste şi jumăta­te lup­tă, jertfă pentru a păs­tra dra­gostea intactă, nea­tin­să de rău”!

După ce a trecut prin «furcile caudine» ale închisorilor şi ale prigoanei, în anul 1991, Preacuviosul Părinte Iustin Pârvu  a pus piatra de temelie a Mă­năstirii «Petru  Vodă», care a devenit loc de pelerinaj şi de viaţă duhov­ni­ceas­că, de păstrare a dreptei cre­dinţei şi a rânduielilor mo­na­­hale, un «sanctuar» al credinţei pentru mul­ţi­­mile de monahi şi monahii, cre­dincioşi şi pelerini care i-au căl­cat pragul modestei sale chilii şi cărora părintele Iustin le-a redat adevăratul sens al vie­ţii, o viaţă îndreptată spre credinţa în Dumnezeu, prin iubire şi ru­găciune, prin blândeţe şi vorbă cumpănită, spre a-l călăuzi pe omul aplecat de nevoinţele vieţii întru mântuire şi sfinţenie. Fără să se abată de la crezul său şi de la credinţa în Dumnezeu, Părintele Iustin a fost du­hovnicul iubirii fără oprelişti şi al dăruirii totale, ocrotitor şi mângâietor al nevoinţelor noastre, al sufletelor apăsate de suferinţă şi durere, de pe urma bolilor trupeşti şi mai ales a celor spirituale, căutând ca toate acestea să fie preschimbate într-o bucu­rie, izvorâtă din cuvântul său bun şi blând, ziditor, dătător de spe­ranţă şi de sens duhovnicesc fără termen de comparaţie!

„Prea­cuvioase părinte Iustin, roa­gă-te lui Dumnezeu, Mân­tui­­to­­rul lumii şi al sufletelor noas­­­tre, spre deşteptarea noas­­tră”!

Cei care i-am călcat pragul, păstrăm în memoria sufletului imaginea unei priviri profunde şi pătrunzătoare care trecea dincolo de uşa deschisă neîncetat, zi şi noap­te, a chiliei sale. Ascultându-te cu multă răbdare, Părintele Iustin îţi citea sufletul şi suferinţele tale la Sfânta Spovedanie, dar, ştiu că mi-a vorbit insistent şi cu multă determinare despre căile nebănuite şi nevăzute prin care diavolul se insinuează în viaţa omului din zilele noastre, dând fiecăruia sfaturi cu o dragoste neasemită, de parcă m-ar fi aşteptat nu­mai pe mine, şi de multă vre­me, precum un tată îşi aş­teap­tă copiii plecaţi mai demult şi mult prea de­par­­te. Cu un zâmbet moldovenesc, te primea în chilia sa cu ­dra­gostea şi cu bunătatea sa, asigurându-te că te primeşte cu sinceritatea şi cu sen­sibilitatea sufletului său în­cer­cat şi încărcat de poverile şi su­ferinţele unui neam încercat de istorie! Deschidea ochii mari şi te privea cu chipul său bun şi lu­minos, de icoană, asemenea ma­rilor sfinţi de altădată, care prin vorba, dar mai ales prin tă­­cerea lor, sădeau încredere în suflet, convins fiind că prin sfaturile sale schimbă vieţi marcate de vitregiile veacului! În acest fel, Preacuviosul plămădea conştiinţe care bat calea întoarcerii spre Dumnezeu! Prin sfaturile sale duhovniceşti, Părintele Iustin a lucrat la temelia neamului nostru încercat, pe care l-a iubit fără egal şi a încercat să îl trezească la conştiinţa propriei sale valori, a vocaţiei şi a mi­siunii sale în lumea bântuită de fantome globaliste şi pandemice! Pentru toţi cei care îl căutau, găsea cuvintele potrivite şi răspunsurile pe măsură, pline de iubire şi de accep­ta­re, de milă şi iertare, în formele lor cele mai înal­te. Preacuviosul îi îndemna pe cei veniţi la ascultare să iubească şi să ierte, atunci când spunea: „O­mul trebuie iubit. Dar, ca să-l iu­beşti, trebuie să-l înţelegi. Da­că îl vezi căzut acolo, neapărat trebuie să gândeşti că trebuie să-i dai o mână de ajutor. Iu­bi­rea aproapelui este o lecţie de iu­bire faţă de Dumnezeu. Dacă nu-l iubeşti pe cel de alături, da­că nu-l ajuţi, nu eşti capabil nici să-L iubeşti pe Dumnezeu. Iu­birea aproapelui este prima treap­tă spre mântuire, pe treap­ta asta trebuie să repeţi pen­tru marea iubire de Dum­nezeu, pentru că omul însuşi trebuie să fie, ju­­mătate dragoste şi jumăta­te lup­tă, jertfă pentru a păs­tra dra­gostea intactă, nea­tin­să de rău”, pentru că mila pe care o arăta Părintele Arhimandrit Iustin Pârvu, aşa cum o arată Dumnezeu lumii, constituie una dintre virtuţile cele mai a­dânci pe care se ba­zea­ză creş­tinismul nostru, chintesenţa ,,iubirii de aproa­pele, de fra­te, de soră, de ma­mă, de ta­tă, de prieten, de ve­cin, de stră­in”, prin virtuţi pe care le vom vedea la ceasul Ju­decăţii de Apoi.

„O­mul trebuie iubit! Dar, ca să-l iu­beşti, trebuie să-l înţelegi”!

Am simţit că iubirea faţă de oameni izvora din cunoaşterea sa suprafi­reas­­că, pentru că spunea cu mult curaj şi cu o sinceritate dezarmantă: „Dacă n-aş fi avut ex­pe­ri­en­ţa pe care am avut-o în în­chi­soa­re, dacă n-aş fi trăit în­tre oa­menii de toate condiţiile,  nu aş fi înţeles viaţa lor! Şi aşa, da­că m-am apropiat şi am ţi­nut uşa deschisă mereu, de la o zi la alta, de la o noapte la al­ta, în fe­lul acesta s-a format o comu­ni­­une între mine şi ei”, spunea privindu-mă în ochi, asigurându-mă de faptul că prin credinţă, ne cu­noaş­­tem noi înşine, mai mult decât pu­tem să o facem judecându-i pe alţii! Am înţeles că în ini­ma sa largă şi a­tât de mult ră­nită şi încerca­tă de suferinţa şi de răul pă­ca­te­lor noastre, Dumnezeu a cu­prins lumea în­treagă, iar pe a­ceasta a înăl­­ţat-o şi a oferit-o ca ofran­dă, Împărăţiei cerului, Pă­rin­te­lui ceresc, Căruia Preacuviosul Iustin Pârvu I-a slu­jit o via­ţă întreagă şi i-a închinat totul. El dovedea prin exemplul său că sfinţenia nu este doar un ideal sublim, ci o realitate incontestabilă şi curăţitoare de suflete, Preacuvioşia sa dovedind că ştie să trăiescă în durerea noastră, a tu­tu­ror, cu dragoste de părinte şi ca fra­te de suferinţă! A suferit şi mai suferă şi acum, de acolo, din ceruri, cu iu­bire părintească, pentru că­­de­rile noastre, şi s-a bucurat cu bu­curie de copil, precum avea şi sufletul, pentru ri­di­că­rile noastre din mizeriile vieţii cotidiene! El rămâne pentru noi, toţi, buni sau răi, drepţi sau pă­că­toşi, un părin­te iubitor, în­dru­mă­tor pe calea mântuirii. Omul îndumnezeit pe care l-am căutat în chilia sa, ne-a chemat neîncetat să des­­coperim şi să cultivăm ce­ea ce este mai frumos şi înalt în su­fletele şi în viaţa noastră, dra­­gostea de Dumnezeu şi de neamul românesc, pentru a le confirma toate acestea prin proba grea a su­fe­rinţei şi muceniciei. Se spunea că Preacuviosului îi plăcea să amestece vinul cu miere, ofranda Lui Dumnezeu! Acum şi întotdeauna, să încercăm, cu ajutorul Părintelui Iustin, în condiţiile de criză apăsătoare, să ne re­des­­coperim pe noi înşine în au­ten­ticul şi firescul nostru, în profunzi­mea trăirilor şi a sim­ţi­ri­lor noastre, pentru a nu mai fi altora slugi, ci nouă înşine stăpâni şi liber-cugetători în propria noastră ţară! El ne arată tuturor, mo­nahi sau mireni, că sfinţenia este lecţia de viaţă a sufletului omului, lăsându-ne ca pe un testament duhovni­cesc, în­dem­nul de a zidi, nu din piatră, ci, din bătăile inimii, mănăstiri şi familii sfinte, spre ridicarea şi dăinuirea naţiei, de a cultiva dragostea şi ier­ta­rea, precum el însuşi ne-a a­ră­tat acest lucru, să întărim credinţa şi ru­gă­ciu­nea, care ne unesc pe toţi, vre­melnic făcând umbră pă­mân­­tului sau mutaţi la cele veş­nice şi fericite. România creştină profun­dă, cum îi plăcea Sfinţei Sale să spună, are în Părintele Iustin Pârvu un că­lă­uzitor şi un neobosit rugător către Tro­nul ce­resc, un apostol con­tem­­poran al ei, care a luptat pen­tru dem­n­i­­tatea noastră, a tu­turor, pentru apărarea cre­din­ţei creştine stră­bune, prin pil­­da exemplară şi prin sfinţenia vie­­ţii sale, de aceea, prin acest articol aş dori să-i spun: „Prea­cuvioase părinte Iustin, roa­gă-te lui Dumnezeu, Mân­tui­­to­­rul lumii şi al sufletelor noas­­­tre, spre deşteptarea noas­­tră şi a Neamului în care te-ai năs­cut, pe care atât de mult l-ai pre­ţuit şi pentru care mu­­ce­ni­ceş­te ai suferit atât de mult, pentru ca şi noi să trăim pentru păs­trarea şi întărirea cre­din­ţei noastre, în­tru slava lui Dum­nezeu şi spre mântuirea su­fletelor noastre!”! De câte ori călătortesc pe aripile gândului la chilia Părintelui Iustin, la mormântul său din zidul Mănăstirii, o clipă rămân într-o comunicare a tăcerii, ca să mă primească iar cu acele cuvinte blânde şi moi, ca să-mi dea curaj să merg mai de­parte. Chiar şi în perioada scurtă în care am fost în preajma sa, simţeam nevoia să-l văd, să-i pun câteva întrebări, dar, totul se năruia când îi întâlneam privirea pătrunzătoare! De la părintele Iustin Pârvu, simt că am primit multă credinţă, multă sensibilitate, suficientă să topească un gheţar al gândurilor care rătăcesc sufletul! Tuturor creştinilor, le doresc să aibă parte de un aseme­nea duhovnic!