Scriitor de mare profunzime, poet cu vibrãri atât de înalte, un dramaturg plin de esențã, insolit romancier, traducãtor apreciat, gazetar, reporter memorialist și nu în cele din urmã pictor, profesor universitar doctor și Ministru al culturii, Marin Sorescu reprezintã una din personalitãțile cele mai de seamã ale literaturii din a doua jumãtate a secolului al XX-lea.
Tradus aproape în toate limbile pãmântului, distins cu numeroase premii și distincții, el este considerat un adevãrat ambasador al spiritului nostru în lume. A participat la sute de congrese, simpozioane literare, seminarii internaționale, a fost prezent în numeroase țãri, unde și-a citit versurile în cele mai mari centre universitare ( Italia, Franța, Anglia, Suedia… pânã în America, Japonia, Singapore etc), iar poezia sa a fost foarte bine primitã și apreciatã.
S-a afirmat ca poet încã din anii de liceu, ca mai târziu, în anii de studenție, sã înregistreze o evoluție spectaculoasã. Scriitorul și-a considerat acest har o adevãratã profesiune de credințã și a muncit pe brânci , pe brazda cuvântului, spre materializarea acestuia într-o operã monumentalã de mare valoare.
Dupã debutul ca poet, în numeroase reviste literare, în 1964 are loc și debutul editorial , cu volumul de parodii Singur printre poeți, stilul sãu original impunându-se și în celelalte volume de versuri anterior publicate: Poeme (1965), Moartea ceasului 1966), Tinetețea lui Don Quijote (1968), Tușiți (1970), Suflete bun la toate (1972) La Lilieci , volumele I- VI, publicate în perioada (1972- 1995), Descântoteca (1976), Poeme (1976) , Sãrbãtori itinerante ( 1978), Ceramicã (1979), Fântâni în mare ( 1982), Apã vie, apã moartã (1987), Poezii alese de cenzurã (1991), Traversarea (1994).
Este remarcat chiar de la început de mari critici, unul dintre el fiind George Cãlinescu, care scria în 1964, în Contemporanul, cã avea ,, capacitatea excepționalã de a surprinde fantasticul lucrurilor umile și latura imensã a temelor comune”, iar academicianul Eugen Simion spunea cã ,, Marin Sorescu mediteazã la ceea ce scrie și scrie învãluind tragicul, sublimul, grotescul, în plasa finã a ironiei”.
Firește cã Marin Sorescu și-a datorat popularitatea de la început, poeziei, poezia lui, versurile pline de sugestii șocante, au fost deliciul unui public larg și au uimit și pe criticii care vedeau în ele un simptom și o promisiune de înnoire.
Sorescu a avut un instinct al pieței literare excepțional și foarte ușor s-a adaptat la schimbãri, dovadã fiind volumele din La Lilieci, în care poezia este cu desãvârșire alta decât cea anterioarã.
Criticul și istoricul literar Cornel Regman îl caracterizeazã pe Sorescu, în prefața volumului Poeme, ca ,, autor de ingenioase și paradoxale scenarii care dinamiteazã certitudinile zilnice și stabilesc raporturi de intimitate cu fețele incomode ale lucrurilor”.
Sorescu a continuat și experiența teatrului existențialist și al celui absurd, oglindit cum nu se poate mai bine, în piesele: Iona (1968), Existã nervi (1968), Paracliserul (1970), Matca 9 1973), Pluta Meduzei (1974), Setea muntelui de sare (1974), culegere de piese, Rãceala ( 1976), A treia țeapã (1980), Ieșirea prin cer (1984), Vãrul Shakespeare( 1988). Teatrul de inspirație istoricã dã și el o replicã importantã viziunii idealizante asupra trecutului. Sunt de amintit Rãceala și A treia țeapã, cu acțiunea plasatã în vremea lui Vlad Țepeș.
Marin Sorescu a fost și autorul unei proze umoristice și satirice ( romanele Trei dinți din fațã ( 1977), Viziunea Vizuinii (1981), eseuri, Teoria sferelor de influiențã ( 1969), Insomnii (1971 ), Starea de destin (1976), cronicã literarã, Ușor cu pianul pe scãri ( 1986), pentru care a primit Premiul George Cãlinescu și Premiul Uniunii scriitorilor pentru criticã literarã, Tratat de inspirație ( 1985).
A fost și un remarcabil traducãtor, transpunând integral, în limba românã, creația poeticã a lui Boris Pasternak, în volumul Lirice.
Literatura pentru copii a ocupat, de asemenea, un rol important în creația sorescianã: Unde fugim de-acasã ( 1967), prozã, O aripã și-un picior (Despre cum era sã zbor), ( 1970), versuri, Cocostârcul Gât Sucit (1987), versuri, Cirip-Ciorap ( 1993), versuri.
Marin Sorescu a fost și un pictor apreciat, el a avut mai multe expoziții de picturã în țarã și în strãinãtate:Brașov- în 1989, Cluj- Napoca-în 1990 sau București- în 1992, dar și în Irlanda, 1991 și Paris, 1992, când a participat la o expoziție colectivã.
De-a lungul celor patruzeci de ani de activitate literarã și șaizeci de ani de viațã, Sorescu a obținut numeroase premii. Pe lângã cele din partea Uniunii Scriitorilor din România, a mai fost distins cu Premiul Academiei Române, cu Medalia de aur pentru poezie ,, Ospiti Napoli”,( 1970), Premiul internațional ,, Le Muze”, acordat de Academia della Muze din Florența , ( 1978), Premiul Mondial de poezie ,, Fernando Riello, Madrid ( 1982), cu prestigiosul Premiu internațional ,, Gottfrield von Herder”( 1991), pentru întreaga operã , Viena, Premiul Felix Romuliana, Belgrad,( 1994), și a fost propus de Academia Românã pentru Premiul Nobel pentru literaturã ( 1992) .
Sorescu rãmâne unul din scriitorii fundamentali ai literaturii române, cel mai mare dramaturg postbelic și cel care împreunã cu Nichita Stãnescu, a revitalizat imaginea poeziei românești. Poeziile din ultima parte a vieții sale au încãrcãtura unui tragism impresionant, provocat de înțelegerea profundã, dureroasã, a condiției de muritor a ființei umane, cum se desprinde din poemul Scarã la cer: ,, Deși am slãbit îngrozitor de mult,/ Sunt doar fantoma celui ce am fost,/Mã gândesc cã trupul meu / Este , totuși, prea greu/ Pentru scara asta delicatã/ Suflete, ia-o tu înainte, / Pâș! Pâș!”
Beatrice Silvia Sorescu
Sursa: Observatorul, preluat cu acordul d-lui Puiu Popescu, director publicație.
Lasă un răspuns