Scriitorii, precum toți creatorii, nu sunt ființe extraterestre; sunt oameni ca și noi, așa cum, splendid, a scris Nichita Stănescu despre Eminescu: „Atât să nu uitați: / că el a fost om viu, / viu, / pipăibil cu mâna.”.
Și pentru că veni vorba despre Eminescu, jurnalistul Cătălin Oprișan se oprește cu folos în biografia eminesciană, evidențiind că a fost nu numai un geniu literar, dar și un sportiv, așa cum „românul absolut” apare în memoria celor care l-au cunoscut.
Aceste prolegomene îmi sunt necesare pentru a evidenția o carte deosebită, cu un titlu insolit: Zaibărul a învins Bordeaux-ul de tânărul jurnalist Daniel Chimoiu. Titlul cărții aparține, firește, lui Fănuș Neagu. Este o reconstituire inedită a Cupei UEFA ʼ82 / ʼ83, a Craiovei Maxima.
S-au scris multe cărți despre sport și sportivi, din țară sau din Craiova, unde excelează jurnalistul, specialist în interviuri, Ion Jianu.
Cartea lui Daniel Chimoiu este deosebită însă, prin faptul că readuce în actualitate tablete literare despre „Craiova Maxima”, semnate de scriitori celebri, clasici: Eugen Barbu, Marin Sorescu, Fănuș Neagu, Adrian Păunescu sau de actorul Amza Pellea. Altă celebritate, fotbalistul Ilie Balaci, a semnat și el 10 tablete în revistă (pe atunci de cultură autentică) „Ramuri”, condusă de Marin Sorescu, destituit, după 1990, de cei pe care i-a adus în redacție. Și, pentru ca ineditul să fie complet, un alt mare fotbalist, Sorin Cârțu, scrie prefață: O carte superbă, o Biblie a Craiovei Maxima.
La o repede ochire a textului cărții, observăm că unii fotbaliști devin scriitori, iar scriitorii sunt comentatori pertinenți și obiectivi ai fenomenului sportiv românesc și, în special, ai echipei de fotbal Știința / Universitatea Craiova, care a demonstrat că România poate și trebuie văzută la superlativ și obiectiv, echipa demonstrând, pe teren, prin rezultate, că țara noastră, bolșevizată de alții, poate sta cu cinste și demnitate la masa cluburilor celebre din Europa capitalistă. Este și opinia inegalabilei gimnaste, Nadia Comăneci, prietena lui Geolgău și a echipei universitare: „Mă bucur că am avut plăcerea să fiu în tribuna stadionului din Craiova la unele dintre cele mai importante momente din istoria fotbalului nostru, că am putut susține fotbaliștii „Craiovei Maxima”, care ne-au făcut mândri că suntem români… „Craiova Maxima” a confirmat și a fost deschizătoare de drumuri”.
Care-i secretul reușitelor europene a „campioanei unei mari iubiri” (cum a denumit-o marele poet Adrian Păunescu echipa legendarului Oblemenco) ajunsă Maxima (în perioada lui Balaci & Comp.) ? Mulți s-au pronunțat, fiecare descifrându-l: Spiritul oltenesc în genere, spiritul de învingător oricând și cu orișicine. Ilie Balaci, spuneau coechipierii, când intra în iarbă n-avea niciun pic de emoție. „Cine-s ăștia?”, se întreba, deși „ăștia” erau mari echipe europene cu blazon. În ultima vreme utilizez în articolele mele sintagma „România – dincolo de București”. Or, Universitatea Craiova este dincolo de București, în Cetatea Băniei lui Mihai Viteazul, primul gânditor european care a conceput și realizat unirea într-un singur stat a tuturor consângenilor. Este prima echipă românească (de după al Doilea Război Mondial) care a depășit complexul inferiorității Estului în fața Vestului, după aceea a urmat Steaua, Dinamo.
Filosoful de la Balș, Petre Pandrea, are un eseu, Cobilița, armă politică, o „virulentă armă de-a lungul istoriei politice a poporului român”, intervenind cu cobilița când „în staful ilfovean sepetrec neomenii, obrăznicii și prostii grave”, „pentru a face ordine, trăsnindu-i pe ilfoveni în cap cu instrumentul mercantil transformat în armă”, exemplificând cu Mihai Viteazul și Tudor Vladimirescu. Fotbaliștii olteni, de la Ion Oblemenco și Silviu Stănescu, trecând pe la „Craiova Maxima” până la cei în activitate, au purtat, cu mândrie, cobilița oltenească. Și tot Petre Pandrea descrie Bucureștiul ca „oraș vampir”, cu „smârcuri mazuriene” care înghit provincialii. ( Petre Pandrea, Eseuri, Editura Minerva, 1971, p. 401, 402). Ce s-a întâmplat cu doi mari fotbaliști craioveni, care au ajuns în ograda lui „Dinamo” până la Revoluție (Balaci și Cămătaru), apoi Gică Popescu în 2002?
Am simțit nevoia unei introduceri mai ample, având în față o carte insolită: Zaibărul a învins Bordeaux-ul de tânărul jurnalist Daniel Chimoiu (Craiova, Editura Sitech, 2024). Este cartea de debut a absolventului Facultății de Științe Politice a Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative București, promoția 2024, fan al echipei craiovene încă din fragedă pruncie, veritabil colecționar de materiale alb-albastre cu însemnele Univeristății.
Cartea este insolită prin însăși titlul ei, preluat dintr-o tabletă a renumitului scriitor și om, Fănuș Neagu, publicată în cunoscuta revistă bucureșteană „Luceafărul”, după partida Universitatea – Bordeaux, jucată la Craiova și câștigată de olteni cu 2-0 (8 decembrie 1982), ceea ce a însemnat, scrie autorul, „intrarea numelui Universitatea Craiova în centrul atenției Europei fotbalistice”.
Mai este insolită și pentru că antologhează texte despre echipa de fotbal, unele chiar uitate, semnate de mari scriitori, clasici ai literaturii române: Eugen Barbu, Marin Sorescu, Fănuș Neagu, Adrian Păunescu, de alte celebrități ale momentului: Ștefan Andrei, Tudor Gheorghe (autorul cântecului / imn „O iubire alb-albastră”), de actorul de notorietate europeană, Amza Pellea și de… Ilie Balaci. ”Minunea blondă” a Craiovei a semnat, timp de un an (15 octombrie 1982-15 septembrie 1983) editorialul „Dribling” în revista (pe atunci a Olteniei), „Ramuri”, la solicitarea lui Marin Sorescu. „Când scriitorul Marin Sorescu mi-a propus ca să susțin un recital… fotbalistic în paginile revistei „Ramuri”, mi s-a părut că nu am înțeles prea bine: întâi, pentru că gestul cunoscutului scriitor, redactorul șef al revistei noastre, din cale afară de generos, m-a emoționat, apoi, pentru că eu, Ilie Balaci, n-am știut, după opiniile unora, altceva decât să joc fotbal și nicidecum, vai, să-l comentez. Curajul de a susține o astfel de rubrică mi-a venit, mărturisesc, și după ce câtăva vreme am tras și eu cu ochiul prin niște publicații culturale, constatând – ceea ce îndeobște se cunoaște – că la fotbal se pricep atâția și despre fotbal se poate spune orice și din păcate oricum”. Judecățile sale de valoare sunt surprinzătoare: „Dinamo este singurul club de țară. Noi suntem doar o asociație” sau: „aici în campionat se decide valoarea fotbalului nostru, el este și baza de selecție și el dă tonul și forma”.
O altă notă insolită a cărții lui Daniel Chimoiu este prezentarea autorului Liliecilor drept comentator sportiv al „Universității” Craiova, „una din cele mai puternice echipe de club din Europa”, care „are cele mai numeroase talente autentice, e tenace, inspirată, jocul său fiind totdeauna intens, elegant, spectaculos”, care s-a debarasat de complexe, îndemnându-i pe jucători, în frunte cu „acest inepuizabil Ilie Balaci, o arteziană de energie și inițiative”, să câștige în deplasare la scor: „Fraților, dați cât mai multe goluri în deplasare,nu mai stați să le numărați, înscrieți goluri, că se poate, nu vă luați după reclama lor”.
Deconspirat de Marin Sorescu ca plagiator, Eugen Barbu a fost un nume de referință în presa literară românească cu subiecte sportive. Criticându-l dur și nemeritat pe Cămătaru, autorul romanului Groapa are tăria de caracter să-și recunoască gafa, scriind la superlativ despre partida Benfica – Universitatea 0-0, unde vârful de atac al echipei și al Naționalei, Cămătaru, a fost „adevăratul erou al meciului”, „un meci memorabil, de o frumusețe fără seamăn, meciul lui Cămătaru”, încheind spectaculos: „M-ai învins,Rodioane! Dar nu există o înfrângere mai frumoasă pentru un gazetar decât recunoașterea aceasta, drept pentru care semnez, Eugen Barbu”. Splendid gest!
Adrian Păunescu, se știe, și-a iubit necondiționat Țara (Țara în poezia lui Adrian Păunescu, volum antologiv alcătuit de fiul său, Andrei). „Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Țară / Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Neam!”, sunt versuri sugestive. În acest concept, „Țara”, Craiova și Oltenia ocupă un loc însemnat, implicit și echipa de fotbal pentru care a scris Cântec pentru Oltenia, la 15 martie 1983, dictat lui Andrei în mașina Cenaclului „Flacăra”, care se deplasa de la Timișoara la Craiova pentru meciul retur cu FC Kaiserslautern. „Sufletul Poetului se întoarce mereu și spre Oltenia copilăriei și rădăcinilor sale părintești”, comentează Andrei Păunescu. Cântecul „depășește prin complexitate și inspirație, cadrul sportiv”, devenind poem referențial prin versul memorabil: „Oltenia, eterna Terra Nova”. Dar, Adrian Păunescu a scris mult și bine despre echipa fanion a fotbalului românesc. Într-un interviu acordat lui Ion Jianu, bardul de la Bârca considera meciul retur Universitatea – Benfica (20 aprilie 1983) o șansă uriașă de lansare a echipei „pe cea mai înaltă orbită a fotbalului european”, fiind „cea mai bună echipă de fotbal pe care a avut-o și o are România”, recomandând suporterilor o ținută civilizată, de încurajare a echipei mai ales în momente mai dificile. Pentru că „Europa întreagă se uită pe gaura cheii la noi”.
Fănuș Neagu este considerat maestru al pamfletului și metaforei, comentator sportiv inegalabil, antologat de Daniel Chimoiu cu cele mai multe texte. Să reproducem câteva perle fănușiene: „La Dublin, Ilie Balaci și-a zugrăvit coroana cu vârful coasei”, „eu laud în Ilie Balaci lupul, lebăda, simbolul resurect al mirajului”, „jucătorii celei mai bune echipe românești de după război nu a rupt zăbalele și n-au sărit să-și muște de nas pe hoți”, certându-l pe Mircea Lucescu de neselecționarea lui Donose și Lung în echipa națională; „Dobrin e regele pierdut, iar Balaci e regele în scaun”; la fluierăturile suporterilor occidentali, Fănuș Neagu le răspunde: „Nu suntem lingura de împărtășanie a Europei”, întrucât „nimeni nu ne mai iubește de când suntem buni”.
Brandul actual al Olteniei, actorul-menestrel Tudor Gheorghe, a fost „suporter de lux” la meciul Universității la Bordeaux (24 noiembrie 1982) și este autorul unui imn al Universității Craiova (cronologic, ca apariție, primul). Marele Amza Pellea, după partida de la Lisabona, Benfica – Universitatea 0-0, 6 aprilie 1983, a publicat a doua zi (7 aprilie 1983) un articol în „Înformația Bucureștiului” intitulat „Cel mai frumos cadou!”, precizând că a urmărit „cu ochii minții desfășurarea meciului, am trăit poate clipele cele ma încordate din viața mea”. Pe 7 aprilie (1983) Amza împlinea 52 de ani… Din păcate, pe 12 decembrie (1983) marele Amza a trecut în lumea celor drepți.
Misterul privind jocul mai moale, ca să zicem așa, al craiovenilor în întâlnirea retur, de la Craiova, stadion „Central”, Universitatea – Benfica 1-1 (20 aprilie 1983),a fost „deslușit” de doctorul echipei gazdă, Vasile Frînculescu, internaționalul Sorin Cârțu și antrenorul secund al Maximei, Nicolae Ivan. O paranteză necesară: cu doar patru zile înainte de returul Craiovei cu Benfica, pe 16 aprilie (1983), România a învins, la București, Italia, 1-0. În lotul naționalei au fost convocați 10 fotbaliști de la Universitatea, din care șase au jucat ! Conform afirmațiilor lui Cîrțu, a dr. Frînculescu, a antrenorului Ivan, plus Beldeanu, internaționalii români ar fi fost supervitaminizați, iar cei de la Craiova au avut apoi, în zilele de după meciul cu Italia, o cădere:„Lipsa de prospețime s-a datorat și vitaminizării în exces a internaționalilor Universității făcute la echipa națională de selecționarul Mircea Lucescu prin doctorul tricolorilor (Andreescu)”. Această ipoteză a fost susținută și de renumitul nostru Ministru de Externe, Ștefan Andrei (născut în aceeași localitate ca și Tudor Gheorghe, Podari, Dolj): „Internaționalii Universității erau cam obosiți și chiar amețiți din cauza medicamentelor furnizate la lot” și ca atare, declară demnitarul român: „nu exclud posibilitatea ca înaintea meciului cu Italia jucătorii să fi primit niște stimulente, hai să le spunem, pe lângă legalitate”.
Când se va dezlega și misterul neincluderii în echipa Românieia lui Dobrin la Campionatul Mondial din Mexic (1970), trimis de selecționerul Angelo Niculescu în tribună?! Sau când se va afla adevărul despre neconvocarea lui Oblemenco, golgheter în patru ediții ale campionatului nostru, la niciun meci oficial al tricolorilor, același A. Niculescu (născut în Craiova!) fiind selecționer al României?!
Universitatea Craiova a dominat o bună bucată de timp fotbalul românesc, fiind prima din perioada postbelică care s-a așezat la ”ospățul” marilor cluburi europene de fotbal. Aveau mentalitate de învingători (fără a fi stimulați financiar ca azi), jucau împreună 4-5 ani, erau modești, aveau caracter, echipa le era precum o familie și se remarcau nu numai prin jocul cu piciorul, ci și cu înțelepciune, dată nu numai de studiile universitare (la Științe Economice, cu precădere), ci și prin educație, prin sorgintea lor țărănească. Asta o dovedește prefața lui Sorin Cârțu, care demonstrează că „Sorinaccio” a avut talent nu numai în terenul de fotbal, ci are și în cel al scrierii: „În ziua de azi se scrie mult, se publică mult, vrute și nevrute, se inventează unele legende. Nu același lucru se întâmplă cu povestirile / mărturisirile din acest volum scris pasionat și… pasionant, documentat și cu multe informații inedite pentru cititor”.
Cartea lui Daniel Chimoiu, Zaibărul a învins Bordeaux-ul este, în opinia îndreptățită a prefațatorului Sorin Cârțu, „unică în felul ei, e și o premieră publicistică” prin antologarea unor texte scrise de mari personalități care „au demonstrat talent și dăruire pe «dreptunghiul» revistelor unde au scris despre noi”.
Sâmbătă, 30 noiembrie 2024, cartea Zaibărul a învins Bordeaux-ul a fost lansată în foaierul Teatrului Național „Marin Sorescu”, sub egida Asociației „Educație. Artă. Ecologie” din Craiova, în prezența unui numeros public. Au vorbit: arh. Cristian Ciomu (creatorul emblemei echipei din 1983), Lorena Balaci (fiica cea mare a celebrului fotbalist), Costică Donose (prin mesaj), Marius Mitran, Silviu Lung, Ion Jianu, Daniel Chimoiu, moderator fiind Alexandru Domozină Jr. (fiul inegalabilului comentator Sebastian Domozină). La această manifestare editorială au participat, printre alții, mulți membri ai Peluzei Nord, Clava Negrilă (sora cea mică a legendarului Ion Oblemenco), dar niciun fotbalist (din varii motive obiective).
Lasă un răspuns