Marele nostru sculptor, Constantin Brâncuși a imortalizat somnul în lucrările sale, cum ar fi cea intitulată chiar «Somnul» (1908).
Somnul a fost şi este un subiect fascinant în istoria artei, explorat și reprezentat în variate expresii artistice, în forme și stiluri de-a lungul secolelor, deoarece artiștii au folosit şi tema somnului ca o modalitate de a explora și de a exprima diverse aspecte ale condiției umane, de la liniștea și odihna profundă la cele mai adânci frici și vise urâte! În mitologie, spre exemplu, somnul era adesea personificat prin Zeul grec «Hypnos», adesea reprezentat ca un tânăr cu aripi, simbolizând natura efemeră și ușoară a somnului fiesc. Una dintre cele mai notabile reprezentări ale somnului în sculptură este acest «Hypnos» (secolul I), reprezentat printr-o statuie din bronz care îl înfățișează pe zeul somnului cu aripi la tâmple și o coroană de mac, simbol al somnolenței, pentru că toarnă din corn semințe magice care îi adorm pe muritori. Marele nostru sculptor, Constantin Brâncuși a imortalizat somnul în lucrările sale, cum ar fi cea intitulată chiar «Somnul» (1908), care este o sculptură ce reprezintă capul unei femei adormite, redat într-o formă simplificată și esențializată prin care Brâncuși captează liniștea și seninătatea somnului prin linia nevăzută și forma fluidă a sculpturii sale. Dacă ne referim la expresia celebră «Somnul raţiunii naşte monştri», care este folosită astăzi în diverse contexte, şi care, la origine, este titlul unei cunoscute lucrări a gravorului spaniol Francisco de Goya, trăitor la cumpăna dintre secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, constatăm că Goya avea dreptate prin faptul că somnul rațiunii generează și perpetuează monştri deveniți dictatorii epocii contemporane, dar, în esenţă, se referă a faptul că atunci când mintea noastră se odihnește prea mult sau nu se trezeşte din adormire, îşi fac locul monştri ai rătăcirii!
Dar, şi somnul dragostei naşte monştri, şi somnul încrederii în ceilalţi!
Demn de semnalat este faptul că până pe la 50 de ani, Goya a fost un creator tradiţionalist, dar, apoi a surzit, iar liniştea din urechi i-a facilitat explorarea dizarmoniei din străfundurile minţii omeneşti, aşa cum pe germanul Beethoven, contemporan cu spaniolul, surzenia l-a inspirat în compunerea Simfoniei a IX-a. De altfel, cele 80 de gravuri din ciclul «Los Caprichos» (Capriciile), realizate între 1797-1799, înfăţişează imagini onirice, fantasmagorice care apar când rațiunea doarme, iar voința omului este dominată de prostie, ipocrizie, mârșăvie, durere sau pofte nemăsurate! Între 1810-1815, Goya creează un al doilea ciclu, «Los desastres de la guerra» (Dezastrele războiului), în care prezintă imagini cumplite din războiul cu Napoleon și de la strivirea sângeroasă a revoltei din Madrid. Cunoscutul nostru eseist, Octavian Paler, spunea că Goya avea dreptate când afirma că somnul raţiunii naşte monştri, dar, e foarte adevărat că şi somnul dragostei naşte monştri, şi somnul încrederii în ceilalţi, pentru că starea precară în care
au ajuns multe popoare imature civic sau/şi anesteziate de propaganda totalitară, fie ea comunistă, fascistă sau intitulată democraţie originalăă ca sistem politic, a inspirat o adaptare a cuvintelor lui Goya, fiindcă această expresie are indiscutabil o valoare universală, evidentă şi permanentă. Poate că ar trebui adăugată, în acelaşi context, sintagma «noaptea minţii», care tot la somnul raţiunii sau la «gârbovirea sufletului şi a minţii» ne conduce, la ocultarea inteligenţei, a logicii, a bunului simţ natural şi chiar a instinctului de supravieţuire colectivă! Desgur, că trupul trecător are nevoie de odihnă, dar mintea n-are voie să se întunece nicidecum! Se ştie că în anul 1793, Goya surzește, find o lovitură grea pentru el, un om fără o viață intelectuală în care să se refugieze. Complexele determinate de boala lui, izolarea parțială față de lume și frustrările generate, îi deschid alte posibilități de percepție și Goya se schimbă radical, ca artist, pentru că în același an, el execută unsprezece picturi pentru Academia «San Fernando», în care dă frâu liber capriciului și invenției artistice, ilustrându-și suferința și gândurile macabre!
Dumnezeu este recuperarea noastră, care înseamnă refacerea noastră!
Aceste tablouri din 1793 sunt departe de feeria serbărilor galante, deoarece par niște serbări infernale, fiindcă apar măștile de o mare violență expresivă, măști care încep să devină adevărata fizionomie a personajelor sale! Într-un cunscut comentariu despre «Capricii», Goya spunea că lumea este ca o mascaradă, pentru că oamenii, încercând prin voce, veșminte, chipuri, să apară diferiți de ceea ce sunt în realitate, devin ipocriţi, făţarnici, cum spunea Mântuitorul Iisus Hristos! Artistul a valorificat în «Capricii» toate cunoștințele sale care l-au format şi care sunt legate de: superstiții, basme, demoni și strigoi din folclorul aragonez, cât și recuzita vrăjitorească și demonică. Pentru că există o întreagă figurație demonică prin diavolul șchiop, combinator de matrimonii burlești, măgarul, simbol al prostiei și al freneziei, pisica, partenera diavolului, fluturele care e și el o mască a diavolului, cucuveaua, crainica morții, liliacul sau «musca diavolului», simbol al crepusculului și al misterului și participant la sabaturi, papagalul, simbol al retorismului găunos, dar și pasăre malefic, pentru că Goya a ridicat aceste opere dincolo de înțelegerea limitată. Deci, parafrazându-l pe Goya, am putea spune că şi «somnul naţiunii naşte monştri», deoarece «dinozaurii» prind viaţă, că tot mai multe ţări intră în colaps economic şi din păcate, multe popoare mai hibernează. Încă nu s-au trezit din somnul la care la-a condamnat sărăcia şi ignoranţa! Iar, germenii apariţiei de noi monştri sunt evidenţi, când se aude zăngănitul armelor, miroase a praf de puşcă. Încheiem naraţiunea aceasta cu Voia lui Dumnezeu, prin evidenţierea problemelor relației omului cu Dumnezeu! Și începem de acolo de unde trebuie să începem, în lumea spiritelor, unde, odată un prinț înger s-a pervertit. Atunci, când în loc să dăruiască totul, s-a întors în sine și a zis: «Vreau totul pentru mine» după care îngerul a devenit demon. Am văzut din storie cum această pervertire s-a extins și cum omenirea a ajuns sub acest demon pervertit. Am reținut că scopul lui Dumnezeu este recuperarea noastră, recuperare care înseamnă refacerea noastră, transformarea noastră iarăși în ființe de dragoste, ca Dumnezeu, în ființe care se dăruie și se dăruie așa cum o face Dumnezeu! Dar am constatat însă că nici chiar pentru Dumnezeu problema aceasta nu e simplă, deoarece, pe El L-a costat moartea Fiului Său. Ca să rezolve vina noastră, ca să împace dreptatea divină care cerea pedepsirea noastră, ca să ne dea apoi posibilitatea ca acolo, sub cruce, să experimentăm dragostea care ne scoate din noi înșine, care ne reformează sufleteşte, ne topește răutatea și ne toarnă în suflet bunătate! Pentru aceasta, Dumnezeu a trebuit să-Și dea singurul Fiu ca plată, ca răscumpărare pentru păcatele omenirii!
Lasă un răspuns