,,Frica noastră cea mai adâncă, nu este aceea că suntem inadecvaţi, ci că suntem puternici peste măsură, este lumina din noi, nu întunericul care ne sperie mai mult”!
De multe ori, ne abandonăm propria libertate şi putere, pentru că ne este teamă să vorbim şi să spunem ceea ce gândim, dar, dacă vom căuta mai adânc în noi înşine, vom descoperi în final, că frica este doar o iluzie emoţională, deoarece vom descoperi că nu ne temem că suntem slabi, ci ne îngrijorăm chiar de măreţia din noi, cum spunea Nelson Mandela: ,,Frica noastră cea mai adâncă, nu este aceea că suntem inadecvaţi, ci că suntem puternici peste măsură, este lumina din noi, nu întunericul care ne sperie mai mult. Şi ne întrebăm: cine suntem noi, atât de talentaţi, minunaţi şi inteligenţi?”, aşa că primul pas în depăşirea fricii este s-o acceptăm ca atare, s-o experimentăm în modul cel mai direct, să-i facem loc să fie conştientizată, să-i oferim spaţiu şi să fim prezenţi înaintea ei! Din confruntarea cu frica, pot lua naştere curajul şi încrederea, curajul de a ne accepta punctele slabe şi de a ne schimba prin asumarea unui efort conştient, pentru că în felul acesta, ne vom recăpăta puterea interioară şi încrederea în noi înşine!
Primul pas în depăşirea fricii este s-o acceptăm ca atare!
Unii consideră că frica apare atunci când credem că îndrăzneala vine din exterior, când alergăm după relaţii ajutătoare care să umple golul din noi, în goanna după satisfacţii materiale imediate şi efemere, fiindcă vrem să acumulăm tot mai mult, hrănindu-ne astfel ego-ul autosuficienţei şi al măririi deşarte! Frica este o senzaţie în care răspunsurile vin atunci când nu mai căutăm în mod obsesiv adevărul despre noi înşine şi despre lumea în care trăim! Ea este cea mai radicală speranţă în deşertăciunea deşertăciunilor şi credem că nu mai are nimic în comun cu conţinutul riguros al unei credinţe care să ne salveze din situaţia de impas! Frământarea interioară devine doar o biată speranţă în ceea ce se crede a fi soluţia salvatoare dintr-o situaţie dificilă! Atunci, se pare că nici înţelepciunea nu prea ajută mult în acest sens: „Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei care cred prin nebunia propovăduirii” (I Corinteni, 1, 21). Aşadar, oricât am filosofa şi am aduce argumente teologice, aliatul cel mai destoinic al credinţei în depăşirea fricii rămâne supoziţia că «totul este deşertăciune» la limită, alimentând încrederea că numai credinţa îşi poate crea un subiect, chiar şi din propria eliberare de frică şi de propria nebunie! De aceea: «Dumnezeu este cel cunoscut de către minte numai în ignoranţă», după cum se spune în Cartea celor 24 de filosofi. Ca atare, în situaţia de frică maladivă, nu e important doar faptul de a da răspunsuri mai mult sau mai puţin curajoase, ci şi acela de a medita în perspectiva întrebărilor care nu s-au formulat încă în mintea noastră! Când unele răspunsuri vin fără să fie determinate de frică, ci, de conexiunea amfibolică a altor răspunsuri tardive, după realitatea dezastruoasă a lumii şi irealitatea fastuoasă a unor credinţe defetiste, îţi vine să renunţi resemnat la orice iluzie, indiferent de tipologia ei! Dacă cele două nu pot fuziona nici în cel mai pur idealism, paralizat de frică, individul rămâne doar magistral în marginea unor imposibilităţi, lăsând realitatea în sfera hazardului, deoarece curajul este preferabil travaliului cognitiv! Filosoful german Immanuel Kant considera că: „A trebuit să suspend cunoaşterea pentru a face loc credinţei”, pentru că nu există nici o modalitate raţională, logică de a lupta argumentativ cu frica paralizantă şi este imposibil să lupţi cu o naraţine a propriului univers lăuntric! Veridicitatea fricii se hrăneşte mereu din iraţionalul propriilor aluviuni emoţionale şi orice exerciţiu raţional se diluează în faţa fantasticului de factură alegorică! Trăirea fricii este mai puternică decât logica unui argument plauzibil! De fapt, adevărul logic nu poate opera în sfera sentimentului temător al fricii de necunoscut, mai ales că viaţa în suferinţă privilegiază comoditatea naraţiunii în dauna inconfortabilului adevăr al realității iraţionale! În acest caz, raţionalul nu anulează emoţionalul, ci, îi confirmă limitele, pentru a putea supravieţui! Forţa curajului de a învinge frica este determinată în bună măsură de faptul că ea nu poate fi explicată exhaustiv şi nici eludată intempestiv!
Patosul unui «ignoramus et ignorabimus» şi frica de Dumnezeu!
Frica nu poate fi explicată numai ca o stare psihotică, asociată cu o metodă psihologică, ci poate fi doar invocată într-o manieră intimă, chiar dacă mulţi aderă fără nici o rezervă la o situaţie concretă înainte de a şti ceea ce presupune depăşirea ei! Unii se tem înainte de a cunoaşte şi consideră că ştiu mai multe înainte de a înţelege, deoarece cred cu patos în curaj, după cum alţii neagă curajul cu aplomb emoţional! Chiar şi în absolutul temerii maladive, adevărul ar trebui să beneficieze de perspectiva relativă a îndoielii, fiindcă absolutul divin reprezentat de către Dumnezeu, nu se poate manifesta decât prin relativul uman! Într-o atare situaţie, actul de credinţă nu mobilizează gândirea în vederea cunoaşterii, ci, activează doar argumentele care îi menţin patosul unui «ignoramus et ignorabimus» activat prin psihologia fricii! În loc să coincidă cu tot ceea ce ştim în mod sigur, divinitatea coincide exact cu ceea ce nu ştim despre frică, mai ales că nici o dogmă nu a putut mobiliza toate iluziile şi neputinţele radicale ale omului paralizat de frică, iar, curajul de a fi, nu le-a putut aduna într-un mănunchi dogmatic precum o face religia! Cu toate că extremele speranţelor şi neajunsurilor umane împreună cu neputinţele ultime potenţează cel mai bine încrederea de a învinge frica, în cele din urmă, credinţele sacralizează realitatea pe măsura dorinţei de a cultiva în suflet nădejdea! Credinţa poate argumenta orice, cu condiţia păstrării integrale a misterului sentimentului de frică, pentru că dincolo de nimicnicia efortului singular, omul Îl descoperă pe Dumnezeu Mântuitorul! Poate părea paradoxal faptul că ni se cere să credem cu adoare în Cel ce ne-a creat, pentru că e ca şi cum i-ai cere unei raze de soare să se ascundă în umbră, dacă, mai logic era să ni să ceară să fim total nedumeriţi, să nu ne vină uşor să credem în pronia divină, să rămânem etern uimiţi în faţa acestui miracol Tainic al Învierii Domnului! După cum suntem uimiţi când ne gândim că în solemnitatea sa, dincolo de îndoială şi de frică, teologia creştină este monoteistă într-o triplă ipostază: Dumnezeu Tatăl, Iisus Hristos Fiul şi Duhul Sfânt! Dacă Mântuitorul Hristos a învins frica de moarte, perihoreza divină este o stare de iubire și de întrepătrundere a Ipostazelor în interiorul vieții treimice, cu preţul curajului de a crede că Trinitatea recuperează imposibilitatea originării libertăţii într-Unul Dumnezeu Atotcuprinzător! Dincolo de psihologia fricii de moarte, libertatea nu se poate întemeia decât pe ceva diferit de ceea ce o întemeiază, pe multiplicitatea posibilităţilor ei de învinge frica! Dintotdeauna, credinţa monoteistă sacrifică pluralitatea libertăţii pe altarul unicităţii adevărului absolut, justificîndu-se, uneori, cu argumentele filosofice, deoarece, în credinţă, suntem cu toţii nişte smeriţi, nişte simpli amatori ai absolutului! În concluzie, învingând frica, îndeosebi frica de moarte, devenim nişte exaltaţi ai aproximării, ai apofatismului, pentru că dincolo de acea abordare teologică a transcendenței divine constând în a spune ceea ce nu este Dumnezeu și nu ceea ce este Dumnezeu, apofatismul psihologiei fricii constă în a spune ceea ce nu este frica trăită emoţional şi concepută ca o psihoză a societăţii moderne şi postmoderne!
Lasă un răspuns