De fapt, noi, oamenii, ne manifestăm în mod comunitar şi sperăm pe cont propriu în taina învierii!
Într-o lume alcătuită numai din oameni însinguraţi şi fără comuniune de idei şi sentimente, realitatea vieţii sociale ar fi ca o lume total lipsită de Dumnezeu, pentru că protopărinţii Adam şi Eva, trăind complet izolaţi, nu ar fi ştiut ce e credinţa cu adevărat, dar nici păcatul pierderii credinţei! Unele neamuri au trăit religii specfice, iar, altele s-au mărginit să adopte credinţa celor mai apropiaţi de puterea divină! Cele care le-au creat ca fundament al existenţei, au făcut-o mai mult dintr-o disperare a căutării sensului vieţii, iar, cele care le-au adoptat au făcut-o dintr-un entuziasm al regăsirii unei identităţi factual! Cei care au împrumutat credinţa s-au dovedit şi cei mai entuziaşti apologeţi, cei mai severi dogmatici întru credinţă! În mod paradoxal, religiile universaliste evoluează într-un personalism etnic prin care îşi caută propria identitate! Dumnezeu este revendicat pe criterii demografice, iar, autenticitatea credinţei este înlocuită cu numărul de credincioşi existenţi la un moment dat! Prin diferite mutaţii conjuncturale, credinţa a devenit şi o problemă de număr, de adepţi, aşa cum se stabileşte între catolici şi ortodocşi. De fapt, noi, oamenii, ne manifestăm în mod comunitar şi sperăm pe cont propriu în taina învierii! Trebuie să ne asociem pentru a crede că e nevoie de o forţă proniatoare, mai mult decât de o doctrină care nu poate fi, în mod unilateral, dovada absolută a propriei credinţe, indiferent de numărul celor care o susţin la un moment dat.
Credem cu adevărat pentru că avem puterea să căutăm singuri adevărul!
Credinţa rămâne credinţă, doar atâta vreme cât se menţine în sfera interogării personale, mai ales că certitudinea dogmatică infatigabilă, susţinută demografic este sfârşitul inerent al oricărei credinţe. Credem cu adevărat pentru că mai avem puterea să căutăm singuri adevărul, nu pentru că alţii l-au negat, mai ales că nu putem crede în mod autentic în convingerile altora pe care îi ignorăm! Purtaţi de valul retoricii, unii se instalează făţarnic înaintea lui Dumnezeu şi vorbesc răuvoitor numele Său, mai ales că în locul devoţiunii şi al rugăciunii Dumnezeu preferă dialogul direct şi interpersonal! Dacă ne spunea fiecăruia, de ce ne-a făcut şi la ce suntem folositori, nu mai era important să credem sau să nu credem sau de ce trebuie să murim doar pentru vina de a ne fi născut într-o zi anume şi într-o făţarnică lume! Pierderea adevăratului conţinut al credinţei conduce, în mod paradoxal, la tot mai buna ei organizare şi la o mai susţinută activitate de înnoire! Omul e în stare să imagineze o credinţă căreia Însuşi Dumnezeu îi face tot mai greu faţă, deoarece, credinţa, oricât de profundă şi de cuprinzătoare ar fi, nu dovedeşte inexistenţa divinităţii, ci doar un mod catafatic de a o apropria de realitate! În actul de credinţă, nu ar trebui căutat Dumnezeu cu orice preţ, mai ales că manifestarea credinţei presupune că într-o anumită formă a Tainei a fost născut Mântuitorul Hristos Cel Înviat, ci ar trebui să fie doar venerat prin cuvinte de slavă! Credincioşii adevăraţi sunt vestitori, nu căutători, investigatori sau îngeri cereşti, pentru că nu putem nici să credem, nici să nu credem în absolutul care este o dimensiune ce scapă posibilităţilor umane de înţelegere! Aşadar, credem sau nu credem cu absolutul nostru relativ, însă, relativizăm absoluturile la care putem ajunge, le reducem la statura conceptibilităţii noastre logice bazate pe argumente raţionale! Îndreptăm antenele subiectivităţii în marea necunoscutului, însă, patima pusă în afirmarea unei credinţe, ca şi cea pusă în negarea ei, se anulează prin relativismul care o face credibilă în mod absolut! De aceea, orice absolut se relativizează prin neutralitate, printr-o privire cumpănită şi bine rânduită, mai ales că nu ştim care este efectul credinţei noastre în ceruri, cu toate că se vede clar efectul ei pe pământ. Dacă luăm ca motiv al invocării de faţă chiar trecerea la Domnul a Papei Francisc, putem vedea că anumite bunuri lumeşti transformate în fapte de credinţă, smerenii profitabile, mătănii aducătoare de profit înseamnă mai mult decât o castă care a privatizat divinitatea, făcând-o afacere cu acoperire cosmică, pentru că simplitatea şi modestia Suveranului Pontif dovedeşte că unele credinţe sunt afaceri cu acţionariatul în cer, cu contabilitatea pe pământ şi cu posibilele dividende în lumea de apoi! În încercarea sacrală de a transcende moartea, o anumită credinţă a ajuns doar să-i administreze avantajos profanitatea, dincolo de nevoia continuă de noi sfinţi a bisericilor, fapt care demonstrează, cât de omenească rămâne credinţa legată de pământul realităţii sociale!
Relativul diafan al cuvintelor participă efectiv la o Taină indefinibilă!
Dumnezeu ne doreşte să fim oameni dezinteresaţi de cele lumeşti, iar, dacă nu putem defini divinul, nici prin natura sa (φύσις), nici prin esenţa sa (ούσια), nici prin analogie, nici printr-o cale intelectiv-raţională, înseamnă că noi ne definim doar temeinicia neputinţei de a defini Fiinţa divină! Cu alte cuvinte, ne minimalizăm credinţa, nu pe vreo formă de cogniţie, prin însuşi faptul că orice cunoaştere este exclusă, conform scrierilor areopagitice şi ale celor nihiliste, dincolo de suportul necunoaşterii noastre manifeste! Credinţa ritualică şi praxis-ul necredinţei vorbesc despre limitele umane, nu despre divinitate, mai ales că atunci când se arată inaccesibil omului, divinul pare a fi un ritual al invocării divinului! Omul defineşte divinul cu măsura neputinţelor sale cognitive şi ca atare, nu există nici o cale de a defini divinul numai prin intermediul fiinţei umane! Existenţa, în sine, nu defineşte nimic, nu participă la nici o teognosie catafatică sau apofatică, deoarece, Credinţa în Învierea Lui Hristos, Îl poate susţine pe Dumnezeu, dar nu îl poate demonstra dincolo de limitele demonstraţiei logice! Paradoxul necredinciosului constă în faptul că el poate crede chiar cu propriile neajunsuri şi argumentează doar pe măsura deprinderilor subiective, nu prin profunde explorări şi deliberări gnoseologice ale Tainei Învierii! Toate explicaţiile şi incursiunile apologetice formulate de teologie, oricât şi-ar forţa limitele imaginarului şi ale limbajului, nu pot oculta idealităţile divine, deoarece, credinţa nu poate fi experimentată doar în cuvinte! Se pare că Dumnezeu rămâne Marea Nădejde cu cu care ne motivăm şi micile noastre prezenţe ideatice, iar, întrebarea care se poate pune, privitoare la temeinicia Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, poate fi asociată cu gravitatea de rigoare a ceea ce se demonstrează prin credinţa interioară a omului, dacă lumea ar putea exista fără nici o religie sau cu un alt mod de a ne manifesta credinţa, total diferit! Omul îşi fundamentează propria credinţă pe care o impune apoi ca o normă de conduită, mai ales că omul crede iniţial nu în virtutea vreunui adevăr sau a vreunei revelaţii, ci mai mult dintr-o necesitate autoimpusă, metamorfozată prin reprezentările lui despre ceea ce crede, mai ales atunci când aproximează absolutul cu relativul diafan al cuvintelor şi participă efectiv la o Taină indefinibilă!
Lasă un răspuns