La 2 martie, scriam că nimeni nu știe unde se opresc dominourile. Trei săptămâni mai târziu, răspunsul rămâne același — dar dominourile au căzut mai departe, mai zgomotos și cu consecințe mai grele decât aproape oricine anticipase. Ce a urmat a fost un război care s-a extins geografic, s-a adâncit politic și a produs o criză economică globală de o amploare fără precedent după 1945.
Săptămâna întâi: 3–9 martie
„Vor plăti fiecare bombă cu sânge”
Dacă primele 48 de ore au fost haosul absolut — rachete, fumul Teheranului, moartea lui Khamenei, panica la Strâmtoarea Hormuz — primele zile ale lui martie au adus ceva poate mai înfricoșător: un conflict care se organiza, care prindea structură, care se pregătea să dureze.
Războiul se mută în interiorul Iranului
Dimineața zilei de 3 martie, înainte de răsărit, agenția de stat IRIB a încetat brusc transmisiile. La scurt timp, imagini satelitare și surse interne confirmau că sediul central al radioteleviziunii iraniene — unul dintre pilonii propagandistici ai regimului timp de decenii — fusese lovit într-o operațiune israeliană separată. Autorităților iraniene le-au trebuit ore întregi să restabilească parțial emisiunile prin frecvențe de rezervă. Simbolistica nu a scăpat nimănui: Israelul tăia vocea regimului chiar în momentul în care acesta se pregătea să gestioneze criza succesiunii.
Tot pe 3 martie, rapoarte din Qom — centrul teologic al Iranului, orașul sfânt al șiismului — semnalau că biroul local al Adunării Experților fusese bombardat în cursul unei sesiuni convocate de urgență pentru alegerea noului Lider Suprem. Loviturile israeliene asupra parlamentului iranian și a Adunării Experților au fost calificate de ONU drept potențiale crime de război conform Statutului de la Roma — atacuri deliberate asupra unor instituții ale statului în timp ce acestea se aflau în plin exercițiu constituțional. Washingtonul a respins caracterizarea.
Iranul nu stătea cu mâinile în poală. Pe 5 martie, un militar iranian cu grad de general a declarat în fața agenției Fars că, de la debutul conflictului, Garda Revoluționară lansase peste 500 de rachete balistice și navale și aproape 2.000 de drone. Aproximativ 40% vizaseră Israelul; 60% — bazele militare americane din întreaga regiune. Cifrele, imposibil de verificat independent, sugerau o campanie de epuizare deliberată: nu o lovitură decisivă, ci un flux continuu menit să uzeze sistemele de apărare adversarului.
Irakul: noul front
Ceea ce devenea tot mai clar era că războiul nu mai era un conflict bilateral. Grupurile paramilitare pro-iraniene din Irak — cunoscute colectiv sub numele de Forțele de Mobilizare Populară (PMF) — lansau atacuri regulate asupra bazelor americane de pe teritoriul irakian. Până la 5 martie, autoritățile sanitare irakiene raportau cel puțin 61 de morți, marea majoritate membri ai PMF uciși în contraatacurile americane. Un chief warrant officer francez fusese ucis în zona Erbil, în Kurdistan, în timp ce trupe franceze staționau la o bază comună cu americanii.
Bagdadul se transformase, fără să vrea, în teatru de operațiuni. Populația civilă irakiană urmărea îngrozită cum propria țară devenea o pistă de lansare pentru un război al altora.
Libanul reintră în ecuație
Israelul intensifica simultan campania de bombardamente în Liban, cu justificarea că Hezbollah — la ordinele Teheranului — devenise un front activ. Până la mijlocul primei săptămâni de război, guvernul libanez raporta aproape 400 de morți, dintre care 83 de copii, și peste jumătate de milion de persoane deplasate. Aviația israeliană a distrus un hotel Ramada din centrul Beirutului — imaginile cu fumul negru ieșind pe geamurile unui hotel de cinci stele dintr-un cartier cosmopolit au circulat obsedant în presa internațională. Cinci comandanți iranieni ai IRGC, staționați în Liban, au fost uciși în raiduri separate.
IDF susținea că elimină „infrastructura teroristă iraniană” din teritoriul libanez. Beirutul susținea că plătea prețul unui război pe care nu-l pornise.
Petrolul: prima bombă economică
Pe piețele internaționale, efectele blocajului parțial al Strâmtorii Hormuz se resimțeau cu violență. Prețul barilului de petrol urcase cu aproape 45% față de nivelul anterior conflictului, depășind 110 dolari. Asigurătorii maritimi clasificaseră întreaga zonă a Golfului, Strâmtorii Hormuz și Golfului Oman drept zonă cu „risc critic”. Sute de tanchere petroliere anchorate în afara zonei de conflict așteptau instrucțiuni, în timp ce piețele bursiere globale oscilau violent de la o sesiune la alta.
Economiile importatoare de energie — Europa, Japonia, Coreea de Sud — privesc aceste ecrane cu îngrijorare acută. Un conflict care părea, din perspectiva Washingtonului, o operațiune chirurgicală cu obiective precise, devenea o catastrofă economică planetară.
8 martie: Iran alege un nou Lider Suprem
Noaptea de 8 spre 9 martie a adus răspunsul regimului la cea mai urgentă întrebare a crizei: cine conduce Republica Islamică după moartea lui Khamenei?
Adunarea Experților — acel corp de 88 de clerici care, conform Constituției iraniene, are autoritatea supremă de a desemna Liderul — a anunțat în zorii zilei de 9 martie că Mojtaba Khamenei, fiul de 56 de ani al Ayatollahului asasinat, devenise al treilea Lider Suprem din istoria Republicii Islamice.
Numirea era, în același timp, un act de continuitate și unul de sfidare calculată. Continuitate — pentru că Mojtaba era un conservator dur, cu legături profunde în IRGC, un om crescut în umbra puterii și format în mașinăria represivă a regimului. Sfidare — pentru că Trump declarase explicit, cu câteva zile înainte, că numirea lui ar fi „inacceptabilă” și că voia să fie implicat personal în alegerea noului lider. Ironia este greu de ignorat: tocmai declarațiile americanului au consolidat sprijinul intern pentru Mojtaba. Un cleric din Adunarea Experților a explicat fără menajamente că al doilea criteriu de selecție fusese acela ca noul lider „să fie urât de dușman”. „Chiar și Marele Satana i-a pronunțat numele,” a adăugat el, ca și cum acesta era recomandarea supremă.
Mama lui Mojtaba, soția, sora și o nepoată fuseseră ucise în loviturile din 28 februarie alături de tatăl său. Regimul putea prezenta acum un lider martir, un om care purtase personal tragedia războiului — un simbol puternic într-o cultură politică în care martiriul este valuta supremă a legitimității.
Trump a reacționat public: „Va trebui să primească aprobarea noastră. Fără aprobare, nu va dura mult.” Senatorii republicani au mers mai departe. Lindsey Graham a scris pe X că noul lider „urmează să cunoască aceeași soartă ca tatăl său.” Israelul a confirmat că îl consideră țintă legitimă.
Moscova și Beijingul, în schimb, și-au anunțat „sprijinul ferm” față de numire. Lumea se fractura și mai net.
Săptămâna a doua: 10–16 martie
Uzura, umanizarea războiului și primele semne de oboseală
A doua săptămână a marcat o mutație subtilă în natura conflictului. Faza inițială, cu lovituri spectaculoase, anunțuri dramatice și imagini apocaliptice de pe rețelele sociale, ceda locul unui război de uzură mai puțin fotogenic — dar la fel de mortal.
Mojtaba Khamenei vorbește
Pe 12 martie, după patru zile de tăcere absolută de la numire — în care mulți se întrebaseră dacă noul Lider mai trăia, date fiind zvonurile că ar fi fost rănit —, Mojtaba Khamenei a comunicat public printr-un discurs citit de un prezentator al canalului Press TV. A chemat la unitate națională și a lăsat puțin loc de interpretare în privința continuității de politică: Strâmtoarea Hormuz va rămâne „închisă dușmanilor”, atacurile asupra bazelor americane din regiune vor continua, grupările din Yemen și Irak „vor face și ele ce trebuie.” Trump așteptase un lider care să ofere o cale de ieșire. Primise un lider care îi trântea ușa.
Prăbușirea avionului de realimentare americane
Pe 13 martie, CENTCOM a confirmat că un avion american de realimentare aeriană s-a prăbușit în vestul Irakului. Toți cei șase membri ai echipajului au murit. Cauza exactă nu a fost dezvăluită — accident sau lovitură iraniană —, dar bilanțul soldaților americani confirmați morți ajungea la 13, depășind numărul victimelor americane din primele luni ale Războiului din Golf din 1991.
Acest număr — relativ modest față de dimensiunea operațiunii — ascunde totuși o problemă politică reală la Washington. Administrația Trump promisese o campanie „fără cizme pe pământ”, livrată exclusiv prin puterea aeriană și maritimă. Fiecare sac mortuar care debarcase pe aeroporturile americane complica discursul oficial.
Criza umanitară din Iran: cifrele devin insuportabile
Organizația Mondială a Sănătății a publicat pe 13 martie un raport intermediar care identifica cel puțin 13 facilități medicale iraniene lovite în cursul conflictului. Printre ele — spitale din provincii îndepărtate, nu doar din Teheran. Accesul la apă potabilă pe Insula Qeshm — un nod strategic din Strâmtoarea Hormuz — fusese perturbat după distrugerea unei stații de desalinizare. Medicii fără Frontiere raporta că mai multe spitale funcționau cu generatoare.
Cel mai sfâșietor incident a avut loc la Minab, un oraș din sud-estul Iranului. O lovitură care a vizat — conform SUA și Israelului — o structură militară din apropiere a ucis peste 170 de persoane, marea majoritate fetițe dintr-o școală elementară de fete. Pentagon a anunțat că „investighează”. Pete Hegseth, secretarul american al Apărării, a declarat că Statele Unite nu vizează niciodată civili — declarație care a provocat un val de indignare internațională, dat fiind că investigația era în curs chiar în timp ce vorbea.
Imaginile de la Minab au circulat în toată lumea arabă, în toată lumea musulmană, alimentând proteste masive de la Karachi la Casablanca.
Marea Britanie în război
Pe parcursul acestei săptămâni, s-a confirmat oficial că Marea Britanie nu se limitase la „operațiuni defensive coordonate” menționate la 2 martie. Londra a autorizat Washingtonul să folosească bazele militare britanice din regiune — inclusiv, potrivit unor surse, pentru loviturile ofensive directe asupra Iranului. Decizia premierului britanic a provocat un scandal politic intern de proporții, cu mai mulți parlamentari din ambele partide cerând o dezbatere urgentă în Camera Comunelor.
Situația a escaladat și mai mult când un raport citat de ABC7 menționa că două rachete iraniene balistice fuseseră lansate spre baza militară americano-britanică de pe Insula Diego Garcia, în Oceanul Indian — la aproximativ 3.500 de kilometri de Iran. Rachetele nu au lovit baza, însă Netanyahu a exploatat imediat informația: „Vă avertizez de mult timp. Acum au capacitatea să ajungă adânc în Europa.”
Bilanțul de la mijlocul conflictului
Până pe 16 martie, organizația ACLED documentase aproape 2.300 de evenimente violente distincte în 29 din cele 31 de provincii iraniene, Teheranul suportând cel mai intens bombardament. Pierderile umane înregistrate: cel puțin 1.444 de morți în Iran, 18 civili în Israel, 13 soldați americani, 21 de persoane în statele Golfului. Numărul răniților depășea cu mult câteva mii.
Dacă cineva mai spera că războiul se va stinge rapid de la sine, cifrele de la mijlocul lunii spuneau altceva.
Săptămâna a treia: 17–23 martie
Nowruz sub bombe și primul semn de off-ramp
A treia săptămână a adus un contrast sfâșietor: cea mai importantă sărbătoare a anului pentru iranieni — Nowruz, Anul Nou persan —, care în 2026 coincidea cu Eid al-Fitr (sfârșitul Ramadanului), s-a suprapus cu ziua a douăzecia a unui război neîntrerupt. Nicio altă imagine nu a rezumat mai bine absurdul tragic al acestui conflict.
Nowruz printre ruine
Pe 20 martie, milioane de iranieni au marcat Nowruz. Unii au ales să se adune — la Mashhad, la Sfântul Mormânt al Imamului Reza, unde mulțimile imense s-au transformat treptat în demonstrații anti-americane și anti-israeliene. Alții au ales să rămână acasă, în orașe care arătau ca niște fantome — magazinele închise, străzile goale, școli suspendate de la prima zi a conflictului.
Ironia istoriei era crudă: Nowruz este, prin esența lui, o sărbătoare a luminii și a înnoirii. Iranul l-a celebrat anul acesta în beznă.
Israelul lovit din nou — aproape de Dimona
Luni seara, 21 martie, sistemele de alertă israeliene au sunat în Negev. Două rachete balistice iraniene au penetrat umbrela de apărare și au lovit în apropierea orașului Arad și a orașului Dimona — unde se află principalul reactor nuclear israelian. Aproximativ 100 de persoane au fost rănite. Niciun mort confirmat — un noroc pe care Netanyahu l-a recunoscut explicit. „Dacă vreți dovezi că Iranul pune în pericol întreaga lume,” a spus premierul israelian la locul atacului, „ultimele 48 de ore v-au oferit-o.”
Faptul că rachetele iraniene vizaseră infrastructura nucleară israeliană a schimbat calitativ discuțiile despre escaladare. Dacă până atunci exista un soi de înțelegere tacită că anumite linii roșii nu vor fi depășite, atacul de la Arad și Dimona sugera că Teheranul era dispus — sau disperat — să le testeze.
Iranul a prezentat loviturile drept „răspuns” la ceea ce descria drept un atac israelian anterior asupra complexului nuclear de la Natanz — bombardat pe 21 martie, cu imagini video arătând incendii de mari proporții. Ciclul de represalii se accelera.
Trump dă ultimatum
Pe 22 martie, după o noapte de noi explozii raportate la Teheran, Trump a postat pe Truth Social un ultimatum formulat în stilul său caracteristic: dacă Iranul nu „redeschide complet, fără amenințări, Strâmtoarea Hormuz în 48 de ore”, Statele Unite vor bombarda și vor distruge centralele electrice iraniene, „începând cu cea mai mare.”
Ministrul iranian de externe Abbas Araghchi a răspuns pe X cu un registru diplomatic neașteptat de calm: „Strâmtoarea nu este închisă. Navele ezită pentru că se tem de războiul pe care voi l-ați ales, nu Iran. Libertatea de navigație nu poate exista fără libertatea comerțului.”
Dar tensiunea maximă a zilei nu a venit din aceste schimburi. A venit dintr-o postare anterioară, mai puțin belicoasă, publicată de același Trump cu 24 de ore înainte, pe 20 martie: „Ne apropiem rapid de atingerea obiectivelor noastre, pe măsură ce luăm în considerare reducerea eforturilor noastre militare în Orientul Mijlociu în privința Regimului Terorist din Iran.” Urma o listă de realizări revendicate: programul nuclear distrus, flota iraniană scufundată, aviația terestrizată, sistemele radar și antiaeriene eliminate.
Era primul semn public că administrația Trump evalua o ieșire controlată, prezentabilă ca victorie. Un senior oficial al IDF declarase anterior că Israelul mai are nevoie de „trei săptămâni” pentru a-și atinge obiectivele. Trump și Netanyahu nu păreau să fie perfect sincronizați în privința momentului opririi.
Petrolul și paradoxul sancțiunilor
Vineri, 20 martie, Departamentul Trezoreriei americane a anunțat o decizie surprinzătoare: ridicarea temporară — până pe 19 aprilie — a sancțiunilor pe petrolul iranian aflat deja încărcat pe tanchere. Rațiunea declarată: reducerea presiunii pe piețele globale ale energiei, unde prețurile atinseseră 110 dolari/baril.
Ironiile acestei decizii nu au scăpat analiștilor. Statele Unite purtau un război activ împotriva unui stat, bombardând zi și noapte infrastructura acestuia, omorând cetățenii lui — și, simultan, relaxau sancțiunile pentru a lăsa petrolul său să ajungă pe piețe. Al Jazeera a calificat mișcarea drept „interesantă și potențial contraproductivă.” Era și o recunoaștere implicită că efectele economice globale ale conflictului depășeau calculele inițiale.
Bilanț la 23 martie: 25 de zile de război
La 25 de zile de la declanșarea conflictului, tabloul era acesta:
Iranul suportase peste 7.000 de ținte lovite de forțele americane și israeliene — de la instalații nucleare și complexe militare la depozite de petrol, clădiri guvernamentale și, controversat, facilități civile. Cel puțin 18 spitale și unități medicale fuseseră identificate de OMS drept lovite. Numărul morților iranieni — civili și militari — depășea 1.400 de persoane confirmate, cu estimări private mult mai ridicate.
Israelul înregistrase 18 morți civili și peste 4.000 de răniți spitalizați de la debutul conflictului. Sistemele de apărare Dome de Fier și Arrow absorbiseră sute de rachete, dar nu pe toate.
Statele Unite confirmaseră 13 soldați morți, cu precizarea că bilanțul real era probabil mai mare dacă se includeau și incidentele neclasificate.
În statele Golfului — UAE, Bahrain, Kuweit, Iordania, Arabia Saudită — 21 de morți civili, zeci de răniți, pagube materiale semnificative la porturi și aeroporturi. Dubai, capitala mondială a tranzitului comercial, funcționa la capacitate redusă.
Liban: aproape 400 de morți, jumătate de milion de deplasați.
Irak: 61 de morți, țara devenind involuntar un front al unui război care nu era al său.
Și, peste toate aceste cifre, o realitate economică globală în schimbare rapidă: prețul petrolului la niveluri nemaivăzute de ani de zile, rutele maritime mondiale recalibrând în timp real, piețele bursiere instabile, inflația amenințând să revină cu forță în economiile occidentale abia ieșite dintr-un ciclu dificil.
Ce rămâne deschis
La 23 martie, trei întrebări definesc traiectoria acestui conflict și niciunul nu are răspuns cert.
Prima: va rezista Mojtaba Khamenei? Israelul l-a declarat țintă. Trump l-a insultat public. Și totuși, noul Lider Suprem a supraviețuit primelor trei săptămâni de bombardamente, a emis un prim discurs de sfidare și conduce — din locații necunoscute — un aparat de stat sever degradat, dar funcțional. Eliminarea unui al doilea Lider Suprem într-o singură lună de război ar intra în teritorii juridice și geopolitice absolut neprevăzute.
A doua: cine va ceda primul?
Trump sugerează o retragere controlată, dar Netanyahu are propriul calendar electoral și propriile linii roșii interne — iar Israelul a mai ignorat presiunea americană de oprire înainte. IDF cere trei săptămâni în plus, dar estimările militare despre „ce mai e de făcut” s-au dovedit sistematic greșite în fiecare război din ultimele decenii. Iranul, cu un nou Lider Suprem al cărui tată tocmai a fost ucis de aceiași adversari, nu are niciun stimulent politic intern să apară că negociază — dimpotrivă, orice semn de slăbiciune îl expune imediat în fața IRGC și a propriei baze de legitimitate.
Scenariul cu adevărat probabil nu este armistițiul de facto, ci un război care nu se termină curând — care se transformă treptat dintr-un conflict acut într-unul cronic, cu atacuri intermitente, infrastructură energetică distrusă bucată cu bucată și o Strâmtoare a Hormuzului care rămâne o zonă de risc permanent. Nu o pace, nici măcar o pauză, ci o nouă normalitate în care Orientul Mijlociu funcționează la temperatură înaltă pe termen nelimitat, cu consecințe economice globale care se acumulează lent, dar sigur.
A treia: ce se va alege din regiune? Libanul, Irakul, statele Golfului au plătit prețul unui conflict în care nu au ales să intre. Infrastructura energetică globală a suferit o zdruncinătură pe care analiștii o compară cu șocul petrolier din 1973. Iar Orientul Mijlociu, deja o regiune cu un deficit cronic de stabilitate, se va trezi după acest conflict cu noi resentimente, noi fronturi și noi generații crescute în convingerea că violența este singura limbă pe care marile puteri o ascultă.
La ora la care citiți aceste rânduri, bombele continuă să cadă. Iar dominourile — încă nu s-au oprit.
Lasă un răspuns