Recent, la 26 octombrie 2025, de Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, Biserica Ortodoxă Română și Neamul Românesc au înfăptuit un act legitim, dorit de toți românii, din Țară sau din străinătate: Sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului Românesc. De acum, pentru toți românii, oriunde s-ar afla, soarele răsare la București, după afirmația fericită a tribuniștilor sibieni. Festivitățile grandioase, pe măsura evenimentului, au dat strălucire nu numai Bisericii Naționale, dar și neamului românesc.
Dar, consider că trebuie să readucem în memorie eforturile elitei românești, laice sau eclesiastice, de la Eminescu la patriarhul de veșnică pomenire, Teoctist, trecând de la primul nostru patriarh, Ilie Cristea (autorul unei cărți despre M. Eminescu) în înfăptuirea acestui deziderat major al Bisericii și Neamului.
În „Vestitorul Ortodoxiei”, publicația oficială a Patriarhiei Române, am publicat, pentru prima dată, un text prin care Eminescu cerea decidenților politici contemporani lui o catedrală ortodoxă, indicând și forma de finanțare: fondurile Loteriei Națională. Ideea înființării unei asemenea instituții s-a concretizat în opoziție cu ideea regelui Carol I de a crea o catedrală catolică. Eminescu a demonstrat că nu se justifică construcția unei catedrale catolice în capitala României, dat fiind numărul redus de enoriași catolici; mai mult contele Paoli, propus mitropolit catolic, este dovedit de Eminescu ca spion al Casei de Austria. Carol I a cedat în fața evidențelor istorice și demografice. La sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului, unii „intelectuali” au afirmat, cum că regele Carol I a dorit o catedrală ortodoxă , nu una catolică.
Dincolo de unele mărunte controverse (neinvitarea reprezentanților cultelor din România, a bisericilor surori în alte state, în contrast cu participarea unor decidenți politici de ieri și de azi care s-au opus acestei construcții), Catedrala Mântuirii Neamului este o realizare arhitecturală și ecleziastică de excepție, o legitimă mândrie națională, așezând România pe harta spirituală a lumii.
Republicăm articolele noastre despre epopeea construirii Catedralei Mântuirii Neamului (denumire dată de Eminescu), cu rol de Catedrală Națională, publicate în mai multe reviste din țară și din străinătate, reunite în vol. Tudor Nedelcea, Biserica și societatea (Craiova, Editura Sitech, 2019, p. 160-169. Vezi și interviul meu, Eminescu dorea o Catedrală a Mântuirii Neamului, realizat de Ioniță Apostolache, publicat în volumul său, Oameni și locuri din istoria Bisericii oltene, Craiova, Editura Mitropoliei Olteniei, 2011, p. 46-48).
Catedrala Mântuirii Neamului
Tot mai multe voci apar în spaţiul public care contestă necesitatea construirii Catedralei Mântuirii Neamului; sunt aceiaşi inşi care contestă însăşi predarea religiei în şcoli, a valorilor creştine care promovează căsătoria între indivizi de acelaşi sex (urmând să „legitimeze” probabil, în numele unei minorităţi, şi zoofilia, aşa cum este legiferată deja în unele ţări „democratice” şi „civilizate”). Credinţa este foarte importantă pentru orice individ, pierderea credinţei înseamnă pierderea omului şi, în plan spiritual, duce la generaţii pierdute. Facem un succint istoric al problematicii acestei idei nobile, chiar dacă pentru această pledoarie von fi taxaţi drept „ultraortodocşi”. Biserica şi neamul românesc au străbătut împreună istoria, iar dacă n-am avut catedralele fraţilor catolici, aceasta se datorează posibilităţilor materiale modeste ale locuitorilor acestui spaţiu; ne-am mulţumit şi bucurat cu bisericuţile noastre de lemn, care ne creea o intimitate a relaţiei directă cu Dumnezeu, aceeaşi relaţie care o aveau şi deţinuţii politici din România sau din Siberia.
În orice comunitate religioasă, o catedrală este expresia cea mai înaltă a conştiinţei unităţii de credinţă, a recunoştinţei clerului şi mirenilor faţă de Dumnezeu, dar şi faţă de martirii neamului din toate timpurile; este, înainte de toate, o unitate de măsură a credinţei şi frăţietăţii întru Dumnezeu, o dovadă concretă a maturităţii şi unităţii spirituale a acestui comunităţi, a nivelului său de cultură şi civilizaţie.
Admirăm cu evlavie marile catedrale construite în ţările catolice; urmărim ridicarea unor catedrale în ţările ortodoxe, recent ieşite dintr-un regim totalitar şi ateist, în Rusia şi Serbia de pildă. Bulgaria avea deja o catedrală, nedemolată de comunişti ca în cazul catedralei moscovite, Grecia are un lanţ de catedrale şi Muntele Athos, coopţii din Egipt au o bine meritată catedrală.
Singura ţară creştină (nu numai ortodoxă) care nu are o catedrală impunătoare este România, întrucât Biserica cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” de pe Dealul Patriarhiei, folosită drept catedrală, devenită neîncăpătoare, nu este a Patriarhiei, ci a Arhiepiscopiei Bucureştilor, a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei. Ea a fost construită între 1656-1658 ca biserică mânăstirească, a devenit în timp catedrală mitropolitană (1668) şi patriarhală (în 1925). Vavila Popovici vorbeşte în cartea sa, Jurnal american, despre marile construcţii religioase din lume, demonstrând că, în cazul nostru, Catedrala Mântuirii Neamului este un „semn de afirmare a identităţii noastre naţionale”, „un spaţiu-simbol al comuniunii româneşti din ţară şi de pretutindeni”. Deci, Biserica Ortodoxă Română, autocefală în 1885 şi ridicată în treapta de Patriarhie în 1925, nu avea Catedrală Patriarhală.
Ideea construirii unei astfel de catedrală a fost o permanenţă a clerului şi mirenilor încă din timpul Războiului nostru de Neatârnare din 1877-1878.
Iniţiativa construirii unei catedrale aparţine lui Mihai Eminescu, din 1878, cu prilejul pomenirii jertfei românilor din Războiul de Neatârnare. Într-un fulminant articol publicat în „Timpul” (II, nr. 283, 30 dec. 1877, p. 3), sub titlul Dorobanţii, Mihai Eminescu sensibilizează lumea politică românească printr-o descriere, parcă desprinsă din Infernul dantesc, al combatanţilor din Războiul nostru de Neatârnare, reîntorşi la vatră. „Au sosit în Bucureşti dorobanţii de pe câmpul de război. Aceşti eroi, cu care gazetele radicale se laudă atâta, sunt, mulţumită guvernului, goi şi bolnavi. Mantalele lor sunt bucăţi, iar sub manta cămaşa, pe piele, şi nici cojoc, nici flanelă, nici nimic. Încălţaţi sunt tot atât de rău, unul c-un papuc şi-o opincă, altul cu o bucată de manta înfăşurată împrejurul piciorului, toţi într-o stare de plâns, într-o stare care te revoltă în adâncul inimei. O spunem de mai înainte, nici o scuză, nici o justificare, nici o explicaţie nu ne poate mulţumi faţă cu această mizerie vădită şi strigătoare la cer”.
Este îndeobşte cunoscută preocuparea şi acribia ştiinţifică a lui Eminescu în ceea ce priveşte istoria Bisericii Ortodoxe Române, pe care o numeşte biserică naţională, drepturile şi importanţa ei în societatea românească. Definită ca „Maica spirituală a neamului românesc”, Biserica noastră naţională a născut nu numai unitatea etnică şi lingvistică a poporului, ci ea este definită şi ca o instituţie lucrătoare, „care domneşte puternic dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat”. Este o idee deosebit de îndrăzneaţă pentru acea vreme, dar totodată aşijderea de actuală, pentru că Biserica este nu numai naţională, dar şi a românilor de dincolo de graniţe.
De aici necesitatea construirii unei Catedrale ortodoxe, Eminescu solicitând Corpurilor legiuitoare să autorizeze finanţarea acestei construcţii din fondurile loteriei naţionale. Prilejul îl oferă un banal anunţ privind „redeschiderea loteriei în favorul terminării catedralei catolice cu hramul „Sf. Iosif”, publicat în Monitorul Oficial al României (din 27 iunie/7 iulie 1881). Eminescu nu se împotiveşte construcţiei acestei catedrale catolice, ceea ce denotă „toleranţa românilor pentru toate riturile”, ci solicită o Catedrală „în favorul bisericii statului” şi a majorităţii credincioşilor ortodocşi români. Articolul lui Eminescu (publicat în „Timpul”, V, nr. 143, 4 iulie 1881, p. 1.), este reprodus în „Poporul” (nr. 30 din 5 iulie 1881, p. 1-2) şi reluat fragmentar în „România liberă” (V, nr. 1219, 5 iulie 1881, p. 3) şi în L’independence roumaine” (V, nr. 1148, 5/17 iulie 1881, p. 1).
Spre edificare, redăm textul eminescian, sugerând cârcotaşilor zilei aplicarea îndemnului lui George Munteanu: „Înapoi la Eminescu”.
La 27 iunie a apărut în „Monitor” un anunţ pentru redeschiderea loteriei în favorul terminării catedralei catolice cu hramul „Sf. Iosif”. Departe de a voi să punem vro piedică înaintea acestei clădiri, nu avem decât a felicita episcopia din Bucureşti pentru zelul religios ce-l dezvoltă în privirea aceasta şi toleranţa românilor pentru toate riturile, cu atât mai mult pentru cele creştine, fiind bine cunoscută n-am găsi nimic de zis în contra modului de a aduna fondul de construcţie al bisericii, dacă prescripţiuni hotărâte ale unei legi fundamentale nu s-ar opune în mod precis şi cert acestui mod. Ar fi nedrept pe de altă parte dacă am face o cât de mică acuzare administraţiei bisericii. Redeschiderea acestei loterii se face cu autorizarea guvernului, adecă guvernul însuşi n-a ezitat a călca legele a căror pază [î]i este încredinţată.
Aceasta din punct de vedere legal.
Din punct de vedere practic rămâne a se cerceta chestiunea dacă bisericile noastre proprii stau îndestul de bine pentru ca ceea ce credincioşii ortodocşi pot contribui de bună voie să fie întrebuinţat pentru construirea unor biserici de alt rit decât al statului şi al naţiunii. Nici aici răspunsul nu va fi favorabil.Noi înşine, în marea capitală a României, a cărei capitală ar ajunge curând la un sfert de milion, nu avem o singură catedrală, o singură zidire religioasă acătării.
Lucru se explică prin împrejurarea că Bucureştii sunt un oraş relativ nou şi că n-au fost întotdeauna capitală. Credem însă că, dacă, cu autorizarea Corpurilor legiuitoare s-ar putea face excepţie de la absoluta prohibiţiune a loteriilor în ţara noastră, această excepţie ar putea să se facă cel mult în favorul bisericii statului.
Este o dovadă iredutabilă asupra atenţiei pe care Scriitorul şi Gazetarul o acordă necesităţii unei Catedrale Ortodoxe la Bucureşti, dar şi ecoul acestui demers în presa vremii.
Stabilirea locului de amplasare a Catedralei Mântuirii Neamului, numită astfel de primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea (autorul unei excelente teze de doctorat despre Eminescu) ca mulţumire lui Dumnezeu şi recunoştinţă eroilor căzuţi pentru întregirea neamului, a fost Parcul Carol, din următoarele considerente:
a) terenul Parcului Carol a aparţinut Mitropoliei Ţării Româneşti începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea, odată cu mutarea oficială şi definitivă a reşedinţei mitropolitane de la Târgovişte la Bucureşti. De amenajarea terenului s-a îngrijit mitropolitul Filaret (1792-1793), de unde şi denumirea de Lacul şi Dealul Filaret, precum şi urmaşul acestuia, mitropolitul Dositei Filitti (1793-1812). În 1906, în Parcul Filaret s-a organizat o expoziţie privind realizările în cei 40 de ani de domnie ai prinţului/regelui Carol, de aici şi noua denumire a parcului;
în parcul Filaret/Carol a fost aşezat Mormântul Eroului Necunoscut, iar între cultul Sfinţilor Bisericii şi cultul eroilor neamului este o strânsă şi simbolică legătură;
Parcul Filaret/Carol este cel mai apropiat loc de vechea catedrală şi de reşedinţa patriarhală.
Amplasamentul solicitat de patriarhul Miron Cristea a avut susţinători, între care, arhitectul român Cristofi Cerchez, care scria în „Universul” din 2 martie 1929: „Eu, un astfel de monument nu l-aş vedea în altă parte decât în Parcul Carol, cu acele frumoase grădini, cu acea deschisă şi adâncă esplanadă, cu acea spendidă perspectivă, şi anume, pe locul unde se găseşte Palatul Artelor, devenit Muzeul Militar, care nu sintetizează şi nu simbolizează nimic. Ar fi şi un act de pietate faţă de Eroul Necunoscut, care în nici un caz nu aparţine unui muzeu, fie el chiar militar. Eroul Necunoscut este simbolul mistic al însăşi naţiunii şi el nu poate sta decât într-un loc de pietate”.
A avut, din păcate, şi oameni politici netrebnici şi o presă aservită ostilă, astfel încât l-a determinat să solicite, ca loc de amplasare a Catedralei, Piaţa Bibescu Vodă (azi Unirii) de la poalele Dealului Patriarhiei. Locul a fost marcat cu o tăbliţă, sfinţită la 11 mai 1929. Cu acest prilej, patriarhul Miron Cristea a rostit următoarele: „Rog pe Milostivul Dumnezeu să reverse asupra ţării noastre darurile Sale cele bogate, ca din belşugul lor, nu numai înaltele stăpâniri, ci şi toţi fiii Bisericii să poată contribui cât de puţin –fie şi numai cu dinarul văduvei din Sf. Evanghelie – pentru zidirea, terminarea şi înzestrarea catedralei noi, ca astfel, prin cărămida sa, ori prin firul de nisip al jertfei sale, fiecare credincios al Bisericii să se simtă sufleteşte legat de catedrală. De biserica Patriarhiei Române, de CATEDRALA MÂNTUIRII NEAMULUI”.
N-a fost să fie aşa, căci bietul om se afla sub potrivnice vremuri, vorba cronicarului, proiectul neputând fi realizat. S-a mai făcut o încercare de reluare a proiectului construirii Catedralei, în 1943, în timpul patriarhului Nicodim Munteanu, dar războiul şi apoi invazia şi bolşevizarea ţării de către „ocupanţii” eliberatori, care au introdus un regim ateist, a stopat această dorinţă legitimă.
După evenimentele din 1989, P.F. Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a reluat iniţiativa înaintaşilor săi de a construi o Catedrală a Mântuirii Neamului românesc, având în vedere şi jertfa tinerilor ucişi sau mutilaţi în preajma Sfintei Sărbători a Naşterii Domnului, a Crăciunului anului 1989.
P.F.Teoctist, în stilul său caracteristic, a iniţiat, începând cu anii 1990-1992 o largă consultare cu membrii Sfântului Sinod, ai Consilului Naţional Bisericesc, cu personalităţi marcante din varii domenii de activitate (cultură, artă, arhitectură, istorie etc.), a stabilit un dialog cu autorităţile statului. Aniversarea celor 110 ani de Autocefalie a Bisericii Ortodoxe Române şi 70 de ani de patriarhat, în februarie 1995, i-a prilejuit P.F.Teoctist să îndrepte un apel de suflet către credincioşi şi cler, către autorităţile statului să purceadă la construirea sfântului lăcaş. Apelul a fost întâmpinat cu sinceră bucurie creştinească din partea credincioşilor ortodocşi, dar cu rezerve şi ipocrite susţineri din partea politicienilor.
În septembrie 1995, s-a constituit, sub preşedenţia P.F.Teoctist, Comisia consultativă pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului, formată din membrii Sfântului Sinod şi ai Consiliului Naţional Bisricesc, din academicieni, profesori universitari, arhitecţi, ingineri, istorici, teologi, s-au repetat intervenţiile la autorităţile statului şi la Primăria Generală a Capitalei pentru stabilirea locului de amplasare.
S-a alocat spaţiul din Piaţa Unirii (acolo unde, forţat de împrejurări, acceptase şi patriarhul Miron Cristea), s-a aşezat şi sfinţit troiţa în februarie 1999, pe care a sărutat-o Suveranul Pontif, Papa Ioan Paul al II-lea în istorica sa vizită în România (7-9 mai 1999), dar în zadar. Cu toate aprobările luate (şi se cunoaşte prea bine birocraţia românească), o autoritate politică (fost primar general al Capitalei) a vrut să fie autoritară şi n-a semnat avizul de începere a construcţiei. S-a găsit o altă locaţie, în 2002, pe axul Bulrvardului Unirii, lângă scheletul de beton al Bibliotecii Naţionale. Pentru ambele locaţii s-a organizat câte un concurs de proiecte de arhitectură, s-au consumat timp, nervi şi bani, se schimbă guvernare şi primari, dar în zadar.
În ianuarie 2003, P.F.Teoctist reia intervenţiile la noii conducători, unde găseşte înţelegere. Astfel, prin Hotărârea de Guvern nr. 468/18 aprilie 2003 se transmite în folosinţă gratuită Bisericii Ortodoxe Române o suprafaţă de 5 ha în Parcul Central, pe platoul central, în locul fostului Monument al eroilor comunişti (dezafectat în 1990) şi în preajma Mormântului Eroului Necunoscut.
Pentru punerea în aplicare a acestei hotărâri guvernamentale, P.F.Teoctist a convocat, la 6 mai 2003, Consiliul Naţiomal Bisericesc şi Comisia consultativă pentru construirea Catedralei Mântuirii Neamului, care a luat act cu satisfacţie de noua locaţie a catedralei şi de transmitere gratuită (legală şi firească) a 5 ha de teren din fosta proprietate a Mitropoliei Ţării Româneşti. După exprimarea liberă şi diversă a opiniilor participanţilor, P.F. Teoctist a insistat ca fostul Monument al eroilor comunişti să nu fie demolat (aşa cum prevedea H.G.468/2003), ci să fie translatat sau construit pe alt amplasament, cuvântul „demolare”să dispară din vocabularul ierarhilor ortodocşi.
În iunie 2003, la Opera Română s-a întrunit din nou Comisia consultativă pentru construirea Catedralei, la solicitarea Ministerului Culturii şi Cultelor, a unor organizaţii de arhitecţi. Aşa-zisa „societate civilă” şi-a intrat în rol, solicitând interzicerea construirii Catedralei în Parcul Filaret/Carol pe motiv că tulbură liniştea celor care se plimbă şi strică peisajul Parcului, ca şi cum vechea ctitorie de la Curtea de Argeş a lui Neagoe Basarab, înconjurată de un impunător parc, ar deranja liniştea trecătorilor. De fapt, însăşi ideea de catedrală îi sperie de aceşti „elitişti”, considerând-o inoportună şi inactuală faţă de starea economică şi socială a românilor, deşi Patriarhia Ortodoxă Română nu solicita atunci bani de la bugetul de stat. Românii de rând au fost primii care au donat, din sărăcia lor, o importantă sumă de bani pentru construirea Catedralei. Mica, dar zgomotoasa şi nereprezentativa „societate civilă” organizează acţiuni ateiste de protest, astfel încât determină ca o parte dintre intelectualitatea română să riposteze şi să adreseze un „Apel pentru Catedrală (publicat în „Ziua”, X, nr. 3020, 21 mai 2004, p. 4), prin care cer: „1. încetarea dezinformărilor, minciunilor şi învrăjbirii; 2. respectarea adevărului istoric şi informarea corectă a opiniei publice; 3. oprirea profanării Mormântului Eroului Necunoscut; 4. începerea neîntârziată a construcţiei Catedralei Patriarhale”.
Dar, în ciuda propagandei şi demagogiei politicianiste de după 1989, de ataşamentul declarativ al guvernanţilor faţă de valorile creştin-ortodoxe ale românilor, faţă de Biserica strămoşească, în contradicţie cu „ demolatorul de biserici” Nicolae Ceauşescu, în cei 15 ani de democraţie şi de libertate religioasă nu s-a reuşit stabilirea definitivă a amplasamentului Catedralei, cu toate că parlamentarii şi guvernanţii noştri reprezintă (şi) pe cei peste 87% dintre românii creştin-ortodocşi. Şi, astfel, a căzut şi a treia locaţie a Catedralei.
Cu perseverenţă, diplomaţie şi blândeţe creştinească, P.F.Teoctist, la venerabila vârstă de 90 de ani, a reuşit, în sfârşit, să înfrângă opacitatea şi rezistenţa ateistă a unor politicieni. Cu prilejul aniversării, în martie 2005, în Aula Patriarhiei Române, a 120 de ani de Autocefalie a B.O.R. şi 80 de ani de Patriarhat, în prezenţa preşedintelui Academiei Române, acad. Eugen Simion, a reprezentanţilor Guvernului şi Parlamentului român, a Regelui Mihai, a unor şefi de culte din România, a nunţiului papal, a membrilor Sfântului Sinod şi ai Adunării Naţionale Bisericeşti, P.F.Teoctist a obţinut din partea Consiliului General al Municipiului Bucureşti, în sfârşit, aprobare (susţinută cu aplauze spontane de către întreaga asistenţă) pentru începerea construirii Catedralei Mântuirii Neamului în cea de-a patra (şi ultima) locaţie: lângă Palatul Paralmentului, pe un teren viran, rezultat din demolarea unor case şi a unor biserici în regimul trecut.
Constrirea unei Catedrale a Neamului este nu numai necesară, dar şi legitimă. Aşa cum au fost construite sedii impunătoare, luxoase, pentru diverse firme şi instituţii, este nevoie ca neamul românesc, nu numai biserica ortodoxă, să-şi aibă Catedrala sa, o catedrală pe măsura jertfei dusă de-a lungul unei istorii zbuciumate şi, uneori, dramatice. O catedrală pe măsura unor astfel de jertfe merită cu prisosinţă neamul românesc. Primul gest cu o încărcătură ecumenică deosebită l-a făcut chiar Papa Ioan Paul al II-lea, care, impresionat de valorile ortodoxiei, de toleranţa românilor de ecumenismul Bisericii Ortodoxe Române, de carisma şi prestanţa P.F.Teoctist, impresii prilejuite de vizita apostolică şi istorică deopotrivă, din 7-9 mai 1999, a donat o sumă apreciabilă pentru construirea Catedralei Neamului. Este un gest care dovedeşte – dacă mai era cazul – că tradiţia şi valorile naţionale trebuie păstrate ca atare întru înregirea spirituală a unei Europe unite, spre dezamăgirea unor „elitişti”, care se proclamă, paranoic, reprezentanţi ai „societăţii civile” şi care, în ciuda apelului semnat la Bucureşti, între cei doi reprezentanţi ai bisericilor surori, P.F.Teoctist şi Papa Ioan Paul al II-lea, de încetare a războiului din Kosovo – au aplaudat invazia şi bombardamentele NATO, ca fiind „legitime şi necesare”, chiar în ziua Învierii Mântuitorului nostru, Iisus Hristos.
O Catedrală a Neamului este necesară şi pentru aceste oiţe rătăcite, în trupul cărora s-a clonat oportunismul epocii staliniste şi proletcultiste.
O Catedrală a Neamului Românesc este necesară şi pentru românii din jurul României (pentru care „soarele tot la Bucureşti răsare”), care aşteaptă ctitorirea unui asemenea lăcaş sfânt ca o mândrie etnică şi de depăşire a umilinţei vizavi de conaţionalii lor majoritari, care au catedrale impozante la Moscova, Belgrad, Sofia, Kiev.
Şi, nu ultimul rând, construirea acestei Catedrale a Mântuirii Neamului ar fi un omagiu adus eroilor neamului nostru precum şi legitimarea unei continuităţi creştine de la primul patriarh român, Miron Cristea, până la actualul patriarh, Daniel. Ortodocşii din România au nevoie de un asemenea edificiu religios.
Aşadar, după mai bine de 15 ani de negocieri și schimbări ale amplasmentului, noua Catedrală Patriarhală și-a aflat, în sfârșit, locul. În ziua de joi, 29 noiembrie 2007, în prezența Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a membrilor Sfântului Sinod, a unor personalități ale vieții publice românești și a aproape 1000 de preoți și credincioși, a avut loc sfințirea locului destinat construirii noii Catedrale Patriarhale pe Dealul Arsenalului. Au fost organizate după aceea câteva simpozioane tematic-consultative, la care au fost invitați arhitecți și ingineri cu experiență în construirea unor catedrale și biserici de mari de diemnsiuni. La simpozionul din 15 decembrie 2008, Preaferiticul Părinte Patriarh Daniel avea un cuvânt edificator: „În Statutul Bisericii noastre noi spunem că Biserica Ortodoxă Română, prin numărul de credincioși și prin vechuime și ciontinuitate, prin originea aspostolică, este Biserica națională a poporului român. În mai multe țări din lume, catdedrala din capitală, cghiar dacă acesta nu este orașul cel mai mare al țării, se numește catedrala națională. National Cathedral din Washington nu se află în cel mai mare oraș și nici nu este cea mai mare biserică, dar este catedrala națională, iar în această catedrală națională au loc eremonii cu valoare de simbol național. De exemplu, președinții Statelor Unite, după ce trec la Domnul, corpul lor neînsuflețit este depus pentru un ultim omagiu în catedrala națională din Washington. Se numește catedrală națională indiferent de confesiune. Deci în acest sens, catedrala noastră, pe care dorim să o construim, este o catedrală pentru capitală și catedrală națională în înțelesul că reprezintă întreaga națiune română și nu doar pe bucureșteni.”
În toamna lui 2010, s-a obținut autorizața de construire, iar în cei opt ani scurși până astăzi, s-a lucrat din greu la înălțarea Catedralei. Iată că anul 2018, când sărbătorim Centenarul Marii Uniri, ne aduce bucuria sfințirii mult-visatei Catedrale a neamului nostru românesc. Construirea unei Catedrale Naționale era nu numai necesară, ci şi legitimă. Aşa cum au fost construite sedii impunătoare și luxoase pentru diverse firme şi instituţii, era nevoie ca poporul român, nu numai Biserica Ortodoxă Română, să-şi aibă Catedrala sa, o catedrală pe măsura jertfei duse de-a lungul unei istorii zbuciumate şi, uneori, dramatice. Neamul nostru merită cu prisosință o catedrală pe măsura unor astfel de jertfe.
Sfinţirea Catedralei Mântuirii Neamului
A fost, fără îndoială, nu numai un eveniment, ci o zi sfântă (25 noiembrie 2018), mult aşteptată de întregul popor creştin. Sfinţirea ei parţială (a altarului şi a catapetesmei) a demonstrat ceea ce era de demonstrat: românii iubesc, fără ipocrizie, tot ce e făcut de mâna omului şi dedicat dumnezeirii. Faptele bune sunt plăcute lui Dumnezeu. Meritul organizării acestei sfinţiri aparţine patriarhului nostru, P.F. Daniel Ciobotea, şi a membrilor Sfântului Sinod. Câteva consideraţii se cuvin:
1. ISU a amendat Patriarhia Română şi constructorul Catedralei chiar în preziua sfinţirii parcă înadins să întineze acest eveniment istoric. Ca şi în alte cazuri, acest organism absolut necesar ISU, parcă stă în porumb şi aşteaptă greşeala spre a amenda. Ei nu ştiu ce înseamnă prevenţia? Cum se explică tot mai numeroasele incendii din întreaga ţară?
2. Catedrala are prevăzute 3000 de scaune pentru enoiriaşi. Este un fapt îmbucurător. Bisericuţele noastre de lemn nu permiteau aşezarea scaunelor decât pe lateral, în jurul pereţilor.
3. În completare la ce-am scris în numărul anterior despre Catedrală, menţionez meritele deosebite ale vicarilor patriarhali din timpul patriarhului Teoctist şi anume: I.P.S. Teofan, P.S. Vicenţiu şi P.S. Ciprian. Şi, nu în ultimul rând, al primarului general interimar Murgeanu, care, după plecarea înaintaşului său de tristă amintire, el a aprobat ultima locaţie a construcţiei. A mai fost o variantă de amplasare tot în jurul Parlamentului, dar înspre Piaţa Izvor, unde românii au scandat „Unitate, Unitate!” în timpul vizitei istorice a Papei Ioan Paul al II-lea (cu rădăcini transilvane). Din cauza instalaţiilor subterane, acolo nu se poate construi nimic.
4. Dacă N. Iorga vorbea de „Bizanţ după Bizanţ”, putem acum vorbi de Catedrala Sf. Sofia din Constantinopol mutată spiritual în Catedrala noastră naţională.
5. Patriarhul ecumenic Bartolomeu I este un prieten al Bisericii noastre, demonstrate şi cu alte cazuri. În Istanbul există, pe lângă Biserica Vlaherne (fondată de păstorii vlahi), Biserica „Sf. Muceniţă Paraschevi”, ctitorită de C. Brâncoveanu, aflată sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Ecumenice a Constantinopolului şi administrată de Patriarhia Română (preot Sergiu Marcel Vlad). Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, condusă de regretatul acad. Victor Crăciun, a organizat pelerinaje de Sfânta Marie Mare; în această biserică, pe zidurile căreia au fost aşezate plăci memoriale pentru Brâncoveanu şi Antim Ivireanul, după Sf. Liturghie, se desfăşura un simpozion ştiinţific omagial. Patriarhul ecumenic a fost prezent şi a participat efectiv la tot ceremonialul. De altfel, Patriarhul Ecumenic i-a acordat patriarhului de vrednică pomenire, Teoctist, titlul de „locţiitor al Cezareei Capadociei”.
6. Organizarea întregului ceremonial a fost ireproşabil, acelaşi calificativ şi pentru jandarmerie şi poliţie, huliţi la mitingul „diasporei” din 10 august 2018.
7. Cred că era binevoită prezenţa şi a reprezentanţilor celorlalte biserici sau culte (catolică, greco-catolică, neoprotestanţi etc., chiar şi cultul musulman) spre a dovedi frăţietatea şi toleranţa recunoscută a Bisericii noastre şi a poporului român, cu atât mai mult cu cât Papa Ioan Paul al II-lea (Sfântul Paul cel Mare) a fost primul papă care a intrat într-o biserică ortodoxă şi a donat o sumă pentru construirea acestei Catedrale.
8. Preşedintele României, Iohannis, a lipsit şi de la acest eveniment (şi în Parlament la comemorarea celor 99 de ani de la Unirea cea Mare), cu o scuză: participarea la o reuniune UE. Dar, când a lipsit de la reuniunea UE când se discuta aceeaşi problemă – (Brexit-ul) pentru a merge să se plimbe, ca simpli turişti, cu soţia la Pompei, avea o scuză? Lipsa sa de acum e un pretext. Şi a mai comis un gest interpretabil: l-a decorat în preajba Sfinţirii Catedralei pe monseniorul Ioan Robu, mitropolitul catolic carismatic, o personalitate marcantă a vieţii creştine contemporane, cu merite incontestabile. Nu acelaşi gest l-a făcut şi cu P.F. Daniel şi patriarhul ecumenic Bartolomeu I, primiţi la Cotroceni. E un afront?!
9. Câteva observaţii se cuvin făcute şi comentatorilor de la diverse posturi de televiziune:
a) mozaicul folosit pentru catapeteasmă nu este italian, ci de la Ruschita, spre a dovedi nouă înşine că se poate construi monumetal în România, de la concepţie până la realizare, numai cu inteligenţă românească, materiale şi constructori români (ca la Casa Poporului).
b) Domnitorul Carol n-a scris despre dorobanţii noştri întorşi din Războiul de Neatrârnare, ci Emnescu. Ca rege, el n-a vrut să construiască o catedrală pentru ortodocşi, ci o catedrală catolică. În acest sens, cuvântul lui Eminescu a fost decisiv, demonstrând că nu se justifică o asemenea catedrală, neexistând suficienţi catolici în Bucureşti, ci doar unui străin „al cărui scop atârnă de o putere străină şi nu are datoria de a se supune legilor ţării” („Timpul”, nr. 112, 20 mai 1883), iar „interesul nostru naţional este ca noi şi numai noi să ne sporim în ţara pe care noi şi numai noi am apărat-o timp de veacuri”(Ibidem). Polemica durează peste 10 zile, timp în care Eminescu a sesizat intenţia politică a Ungariei, sprijinită tacit de Papa, care va duce la colonizarea ţării („îndărătul înfiinţării mitropoliei catolice este mâna politicei orientale a Austriei” – „Timpul”, nr. 124, 5 iunie 1883). Bine informat, Eminescu dovedeşte că mitropolitul austro-ungar propus este agent austriac şi că „primeşte din Viena o însemnată subvenţiune anonimă” („Timpul”, nr. 118, 29 mai 1883). Îl avertizează subtil pe „ Carol Îngăduitorul”, cum îl numeşte el: „Românii au identificat religia cu naţionalitatea şi-i socotesc străini pe toţi cei ce nu sunt de legea neamului” („Timpul”, nr. 112, 20 mai 1883). Spre cinstea sa, Carol I a cedat în faţa demonstraţiei eminesciene, dar poetul a fost, din păcate, tot mai izolat, aproape de o „moarte civilă”. ( Pe larg, în Tudor Nedelcea, Eminescu şi cugetarea sacră, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Craiova, Fundaţia Scrisul Românesc, 2000).
Această afirmaţie publică despre încercarea domnitorului / regelui Carol I de a crea o Catedrală este o grosolană dezinformare şi manipulare. S-a vorbit şi de încercarea lui Ferdinand în acest sens. Dovada? Au fost elogiaţi regii României (deşi Mihai a colaborat cu satana cu chip de Stalin, de unde a primit cadou un avion, cu învingătorii sovietici timp de 3 ani, deşi aceştia erau anticreştini), dar comentatorii n-au spus nimic despre jertfa domnitorilor români, apreciaţi de Vatican ca apărători ai creştinităţii, „atleţii lui Iisus” (Mihai Viteazul, Ştefan cel Mare şi Sfânt), ca ziditori de biserici şi mânăstiri (precum Matei Basarab, Vasil Lupu etc.) sau martiri, în sensul cel mai adânc al cuvântului, cum a fost C. Brâncoveanu, cei patru copii ai săi, setnicul Ianache, execuţie rarisimă prin brutalitate şi sadism, la care au asistat ambasadorii ţărilor creştine, sau al lui Grigore Ghica III care a preferat moartea decât să cedeze Bucovina în 1775.
Indiscutabil, am fost privilegiaţii martori ai unui act istoric de importanţă nu numai naţională, ci şi creştină, pentru toţi românii din jurul României sau din diaspora. Alături de vizita Papei Ioan Paul al II-lea (7-9 mai 1999) a fost cel mai important moment după 1990 cu atât mai mult cu cât el a fost sfinţit în Anul Centenar, fiind şi cea mai măreaţă şi pioasă construcţie din acest an pentru Marea Unire. Eroii noştri, căzuţi în lupta pentru ţară, care-şi dorm somnul de veci în prea multele locuri din Europa, au şi ei în sfârşit, altarul lor, unde-şi pot găsi pacea sufletească.
Catedrala Mântuirii Neamului este o catedrală naţională – cum a numit-o P.F. Daniel – realizată de Biserica Ortodoxă Română, prin ierarhii săi, care este, la rândul său, o biserică naţională, cum a demonstrat acelaşi Eminescu. Sperăm să-i mântuiască şi pe cei rătăciţi care propăvăduiesc (şi acţionează ca atare), ura, dezbinarea, dispreţul, violenţa, intoleranţa, renunţarea la familia tradiţională biblică. Amin!
Lasă un răspuns