
La noi în sat rânduiala pentru munca pământului și dragostea pentru animale cred că au fost de când lumea… Și mai cred că nici când a venit molima colectivei – strâmba tovărășie dintre om și pământ – nu s-a schimbat prea mult. Adică s-a schimbat, da nu dintr-o dată, căci oamenii au continuat, un timp, să-și trăiască viața ca atunci când pământul era al lor. Apăruse noțiunea de „global” (care venea de la „acordul global”, prin care sătenii trebuia să-și facă norma de zile la colectiv, ca să primească și ei ceva să pună în pătulele rămase pustii). Și rânduiala a continuat să meargă în inerție, până când au apărut fabricile de la oraș iar bărbații s-au angajat acolo. Unii s-au și mutat la oraș, alții făceau naveta cu bicicletele, care a luat locul cailor. Pe urmă nici pământul parcă nu mai dădea rod, sau poate oamenii s-au lenevit, că nici pâine nu mai făceau acasă, la vatră. O cumpărau navetiștii de la oraș. Vorba lui Adrian Păunescu: „Se-ntoarce pâinea-n sat, pe biciclete”…
Îmi amintesc cum, dis-de-dimineață – când nici nu terminau cocoșii concertele de pe gard și rațele de măcănit, că și puneau chirigiii jugul la căruța cu boi sau hamul la cai și plecau în cărăușie… Tot cu noaptea în cap plecau femeile cu sapa pe umăr și banița bine cumpănită pe cap, plină cu merinde pentru masa de nemiaz. Se duceau să muncească la camp, să-și facă normă…
Cu „globalul” nu puteai să te pui. Cum spuneam, trebuia să faci numărul de zile pe cap de „operator cu sapă”, numărul de cărăușíi cu atelajul sau norma de zile-muncă pe an… Începuseră să apară și cântece „subversive”: „Firi-al dracu de global, / Mi-ai făcut muierea cal”… Că, ce-i drept, femeile duceau cam tot greul la muncă. Bărbații începuseră să facă naveta.
Dar nu toți acceptaseră să muncească la colectivă. Ba, unul, Gică Manega din Bărăști, care era și ceasornicar, și frizer, și rotar (rotăria o învățase în război, la Odesa) se mai și încaieră cu activiștii de la raion, de l-au dat afară de la păduri, că fusese și pădurar…
Viața satului continua, într-o lungă și lentă agonie, spre vremurile noi. Moș Barbu, care avea atelaj cu boi striga, de cum se trezea, la Lina, nevasta-să, de auzea toată uliță:
– Hai, fă, muiere, și pune-mi ceva de mâncare până pui jugul la boi. Nu mai terminași de potolit vitele?…
Ea, săracă, era trează de pe întuneric și adăpa boiii, da boabe la păsări și aprindea focul în vatră de era sătulă de muncă atunci când o striga moș Barbu să-i dea de mâncare …
– Ho, mă, omule, că nu mai prididesc cu treaba, da’ mămăliga e aproape gata! Că și eu trebuie, după aia, să plivesc porumbii de la Arceasca (Arceasca era o pădure lângă care moș Barbu avea un „lot ajutător”).
Și uite-așa cu globalul: dimineața, de cum se lumina, femeile satului treceau pe marginea drumului, pe lângă gard, cu sapa pe umăr (cu „condeiul”, cum zicea câte una mai șugubeață), povestind de ce s-a mai auzit prin lume. Ba mai era câte una care mergea țanțoșă cu banița cu mâncare pe cap și cu noru-sa după ea, care ducea sapă ei, și se se lăuda în gura mare la toate suratele, că ce harnică muiere și-a găsit fiu-său. Că face tot ea și mămăligă, și ține toată curtea, și că dă cu mătura și sară, și dimineața, de nici nu știe de cum cresc puii – așa de curat e… Spunea asta în gura mare că să-i facă în necaz lu’ Leana, surda, că și ea avea băiat cu femeie luată, da’ s-a adus după ea în satul vecin că era mai avută, de-a ajuns venetic și sub talpa muierii. Ba s-a dus vorba că Lolica, nevasta-să, era și cam teleleica…
Nea Gheorghe, de zicea lumea că i-au cam plăcut femeile la viața lui, se scula și el de noapte, că nu prea mai avea somn, și sta cu brâncii pe gard, sub bărbie, când trecea cârdul de femei la sapă.
Ele chicoteau, că știau că nea Gheorghe se gândea la lucruri necurate (care în sinea lor le cam plăcea) și îl întrebau de vorba așa, de cumsecădenie, dar și ca să-l provoace:
– Ai, mă, nea Gheorghe, iar a vorbit în somn țața Mița – femeia lui – de nu mai ai stare și te treziși cu noaptea în cap? Că doar nu vii cu noi la global…
Da’ și nea Gheorgh, poznaș din fire și obișnuit cu muiericalele, le zice câte una de le pierea cheful de glumă:
– Aș veni, fetelor, dar nu pot să mă pun la rând cu toate odată, că mă mai dor și pe mine oasele…
Iar ele, după ce treceau de gardul lui, până să ajungă la capul rândului de porumb, răbufneau cu demnă și cuvioasă atitudine: „Iete al dracului, că nici acuma nu se lasă de prostii”…
Asta era pe vremea „acordului global”. Acum, de când cu „globalizarea”, nici cocoșii nu mai cântă dimineața. Bicicletele au dispărut și ele. S-au mutat la București, pe Calea Victoriei…
Lasă un răspuns