Eugeniu Carada

Eugeniu Carada s-a născut în Craiova, la 29 noiembrie 1938, fiind botezat la Biserica Sf. Nicolae Brândușa, la 13 decembrie 1936, naș fiindu-i serdarul Nicolae Pleșoianu, tatăl colonelului Pleșoianu care va da semnalul Revoluției de la 1848, cum ne încredințează nepotul său, Marius Theodorian-Carada în prima monografie dedicată lui Eugen Carada (1836-1910) (București, Tipografia Gutenberg, 1922).

S-a născut într-o familie bogată, cum scrie un alt monograf al său, Mihail Gr. Romașcanu (Eugeniu Carada (1836-1910, ediție publicată sub auspiciile Băncii Naționale a României, în 1937). Averea părinților consta în două rânduri de case în Craiova, un rând de case în mahalaua Izvor din București, o vie de zece pogoane la Cârcea, moșia Mierea-Bîrnicei-Dolj (unde s-a născut tatăl Mariei Tănase, vezi: Tudor Nedelcea, Pasărea măiastră, ediția a II-a, revăzută, Craiova, Fundația Scrisul românesc, 1999). Mai avea două mii de pogoane pe Amaradia, moșia Râioasa din hotarul Slăviteștilor-Boteni, muntele Sasa din Vâlcea. La moartea tatălui, și-a oprit doar casele din București, restul averii donând-o surorilor sale; dar și aceste case erau locuite de „femei bătrâne și neputincioase”, așa că el, ca bun creștin, le-a lăsat să locuiască acolo în continuare, căutându-și alt rost în lume, cum menționează M.Gr. Romașcanu. Ioan Slavici, redactor al ziarului „Timpul”, alături de Eminescu, deși în polemică cu ziarul „Românul” oficiosul Partidului Național Liberal, se întreba pe bună dreptate:„Dacă vrednici de laudă sunt toți ce au murit, cum să nu binecuvântăm memoria lui Eugeniu Carada?” Asta înseamnă să ai caracter.

Tipic pentru acele vremuri, copilul Eugeniu începe învățătura de carte la el acasă, cu un învățător, Gheorghe Chițu, scriitor și publicist, viitorul primar al Craiovei și ministru al Instrucțiunii Publice, apoi continuă la pensionul particular francez, Raymond, unde obține bacalaureatul în litere, după modelul Sorbonei. Pentru scurt timp este și elevul Școlii Centrale de Băieți din Craiova, predecesoarea Colegiului Național „Carol I” de azi, având ca profesor pe Ioan Maiorescu, tatăl celebrului critic. În urma cercetărilor prof. univ. dr. Constantin Dinulescu, Eugeniu Carada și-a susținut examenele de absolvire la celebra Școală Obedeanu din Craiova (unde a studiat și Tudor Vladimirescu). Termină aceste cursuri în 1853, la numai 16 ani (vezi Nicolae A. Andrei, Memoria inimii, vol. 1, Craiova, Edit. Alma, 2006). La Paris frecventează cursuri de drept și literatură la Collège de France. La numai 12 ani este cuprins de flacăra Revoluției pașoptiste românești, naționalismul și liberalismul cucerindu-l. Învață limba turcă, devine traducătorul autorităților române în relațiile cu Imperiul Otoman și „centrul corespondenței” revoluționarilor pașoptiști exilați și surghiuniți. Rușii socotesc activitatea lui Carada primejdioasă și vor să-l exileze în Siberia, dar scapă prin fugă, ascuns în pivnița moșiei din Mierea Birnicei. La 19 ani, organizează pe Podul Mogoșoaiei o manifestație profranceză, este „atașat la Cancelaria Divanului Ad-hoc ca redactor la masa-franceză”, în 1857, adică translator. În Craiova, publică împotriva fostului regim, scrie piese de teatru, este arestat pentru o zi, dar eliberat imediat după înfăptuirea Unirii Principatelor. Dar, ca un paradox al vieții și istoriei, Eugeniu Carada devine unul dintre cei mai aprigi adversari ai domnitorului-unificator. Spirit neliniștit, el contestă activitatea lui Cuza Vodă. Când Poarta recunoaște, în 1861, Unirea Principatelor, grație eforturilor lui Cuza, E. Carada îl acuză pe domnitor că „face mai mult un act de vasalagiu, face o crimă de lèsenaționalitate. El înjosește, umilește națiunea”. În 1863, fiind la studii la Paris, încearcă să influențezecercurile publice franceze spre a-l înlătura pe Cuza. Aici, s-a întâlnit cu revoluționarul Giuseppe Mazzini, cu alți lideri europeni de stânga, l-a sprijinit pe I.C. Brătianu, prietenul său, în aducerea în țară a domnitorului Carol I, se implică în „Republica de la Ploiești”, mișcare condusă de Candiano-Popescu, viitor aghiotant regal: „Toate firele mișcării erau în mâinile lui Carada. El conducea complotul, se ducea, venea, umbla prin țară, dădea instrucțiuni, depozita arme, se întorcea și pregătea”, depune mărturie ruda sa, Caton Theodorian (vol. Ploiești-Craiova, Craiova, Editura Ramuri, 1937). La o vizită a domnitorului Cuza în Craiova, E. Carada, reprezentantul „partidei stângii”, îl apostrofează, domnitorul îl iartă, considerându-l „deștept băiet”, îi oferă slujba de procuror, pe care tânărul revoluționar o refuză.

În această atitudine „revoluționară” a tânărului Eugeniu Carada stă toată polemica purtată Mihai Eminescu. Autorul Luceafărului nu era un conservator, cum încă se mai scrie, deși lucra la un ziar al Partidului Conservator, el avea o libertate de exprimare și de opinii. Era, în profunzime, un liberal autentic, cum însuși declară: „Credem că destul am vorbit despre liberalismul nostru adevărat și sincer […] Asta am dori să intre odată în convingerea oricăruia: trebuie  ca cetățeanul să vază că fără muncă și capitalizarea ei, adică fără economie, nu există nici  libertate […] Suntem deci liberali în toată puterea cuvântului, dar nu înțelegem ca cineva, exploatând idei liberale, amăgind mulțimea, promițându-i munți de aur și râuri de lapte fără muncă, să ajungă în fine a exploata acea mulțime chiar și a o conduce din rău în mai rău” („Timpul”, IV, nr. 5, 9 ianuarie, 1879, p. 1; vezi Alexandra Olivia Nedelcea, Eminescu, economistul, Craiova, Fundația Scrisul românesc, 2000).

Lui Eminescu îi repugnă revoluția ca formă de progres social și politic, motiv pentru care atacă dur, la numai 14 ani de la înființarea, în Londra, la 28 septembrie 1864, a „Internaționalei I” Socialistă a lui K. Marx, considerând-o „o serioasă turburare socialistă [ce] amenință Europa”, care „ încearcă să răstoarne toate formațiunile pozitive de stat” chiar „pe calea lor obicinuită a atentatelor, scenelor de ulițe, turburărilor etc.” („Timpul”, III, nr. 172, 6 august 1878, p. 1; vezi Tudor Nedelcea, Eminescu, București, Edit. Academiei Române, 2020). „Nu cu utopii comunarde se va putea ridica vreodată acest popor”, proclamă Eminescu; pentru aceasta există „o singură buruiană de leac pentru acest scop: munca. Munca, nu comunalism […], iată mijlocul care va ridica poporul nostru” („Timpul”, VIII, nr. 62, 18 martie, 1883, p. 1; op.cit).

Eminescu critică doar „aripa roșie” a Partidului Liberal, reprezentată de C.A. Rosetti și de alți liberali grupați în jurul oficiosului ziar, „Românul”. Paradoxal, dar principiul muncii este teoretizat atât de Eminescu, cât și de E. Carada și din acest unghi trebuie tratați ambii, cu merite incontestabile în făurirea României moderne, profunde. Relația Eminescu-Eugeniu Carada trebuie privită și sub alt aspect: Poetul național a fost un admirator sincer al reformeloe cuziste, în contrast cu opiniile lui Carada despre domnitor și înfăptuirile sale. Despre această relație, cu obiectivitate a scris George Virgil Stoenescu într-una din prefețele (La început a fost Carada) la volumul omagial Eugeniu Carada (1836-1910), editat de Institutul Cultural Român, în 2010, lansat la Craiova, la Casa Universitarilor, într-un simpozion inițiat, organizat și moderat de acad. Mugur Isărescu, cu prilejul sărbătoririi a 130 de ani de la înființarea Băncii Naționale a României. Actualul director al BNR, acad. Mugur Isărescu, considerându-l „întemeitorul Băncii Naționale, adevăratul spiritus rector al acesteia, în ciuda faptului că nu a fost vreodată guvernator (nu mai contează motivele). El a fost, este și va fi totdeauna mai mult decât se poate vedea la suprafața lucrurilor. Și aceasta deoarece Carada a făcut (înainte de finanțe, bănci, politică, istorie cu majusculă” (prefața: Eugeniu Carada: un om pentru toate anotimpurile, op.cit., p. 5).

Înzestrat (și) cu vocație de ziarist, E. Carada intră, în 1859, în redacția oficiosului liberal, „Românul”, condus de celebrul C.A. Rosetti, prin intermediul lui Cezar Bolliac (se cunoșteau din Craiova, fiind și rude), la început fiind plătit lunar cu zece galbeni, apoi fără nicio plată. Eminescu purta o polemică  civilizată cu C.A. Rosetti, considerat liderul „aripei roșii” a PNL, E. Carada intrând implicit în focul polemicii. Se va retrage de la „Românul” în septembrie 1870, datorită disprețului Mariei C.A. Rosetti care nu l-a iertat pe Carada de ruperea logodnei cu fiica sa (Maria Grant, ulterior Maria C.A. Rosetti, apare în celebrul tablou al lui Rosenthal „România rupându-și cătușele”).

Se implică în „revoluția” de la Ploiești a lui Candiano-Popescu, pentru care este arestat, dar achitat de Curtea cu Jurați din Târgoviște.

În timpul Războiului de Neatârnare (1877-1878), s-a angajat plenar „mai real și mai cu folos decât cei în uniformă cazonă” (M. Theodorian-Carada, op.cit., p. 65). După război, se întoarce de la Paris, de unde supraveghea negocierile de pace cu Anglia, apoi de la Berlin, dar vocația sa era de finanțist. Se dorea (în consonanță cu ideile lui Eminescu) înființarea unei bănci de scont și circulațiune pentru ca România să devină independentă și din punct de vedere financiar. Proiectul de lege îl întocmește E. Carada, care devine lege organică a BNR, după aprobarea Adunării Constituante din 1866 (numită și „constituția lui Carada”). El nu devine și guvernator al Băncii, cum și-ar fi dorit prietenul său, I.C. Brătianu, ci director și membru în consiliul de administrație, la dorința acționarilor, „pentru că Eugeniu Carada rămâne toată viața fidel antidinamicismului, evitând orice funcție sau demnitate, care ar fi presupus elaborarea unui decret regal, cu semnătură regală, și mergând până a nu trece niciodată pe Calea Victoriei, tocmai pentru a nu fi nevoit să treacă prin fața Palatului regal” (Ion Bulei, prefața Eugeniu Carada – o legendă vie, în op. cit., p. 12). A îndeplinit onorabilul mandat de director cu profesionalism și devotament până la sfârșitul vieții, în 1910, Vintilă Brătianu urmându-i în funcție. A fost „director ales”, cum îl numește urmașul său de azi, Mugur Isărescu, între 1883-1910, pentru că avea „geniu economic și financiar”. Altfel spus de nepotul său, M. Theodorian-Carada „Două zeci și șapte de ani a cârmuit Banca Națională, ridicând instituția la strălucirea și prosperitatea cea mai mare. Acțiunea lui la Banca Națională nu este partea cea mai văzută și cea mai cunoscută, de toată lumea. Cât a cârmuit-o el, Banca avea o mare însemnătate politică pentru că o guverna el, care o cârmuia cu dragoste, mult devotament și tot atâta tact” (op. cit., p. 6).

Eugeniu Carada era supranumit, pe bună dreptate și în baza multiplelor sale activități literare, publicistice, economice, financiare, politice, patriotice, de către celebrul scriitor Constantin Stere în romanul său, În preajma revoluției, o „legendă vie”. A fundamentat programul Partidului Național Liberal în 1867, activând în „aripa roșie” sau radicală, alături de I.C. Brătianu și C.A. Rosetti și sub influența radicalismului european (Rousseau, Lamartine, Gambeta, Favre, Rochefort, Mazzini, Garibaldi etc.), a creat și condus Oculta românească (conform afirmației lui Ion Bulei, fiind „eminența cenușie” a PNL), a susținut financiar viitori lideri naționali (Iuliu Maniu, Alex Vaida-Voevod, Miron Cristea etc.), a stimulat și stipulat ridicarea de statui bravilor români, s-a opus politicii cuziste, dar n-a intrat nici în grația domnitorului / regelui Carol I, simpatiza cu o revoluție europeană „simfonă și sincronă”. Era modest, fără prea multă bogăție, n-avea nicio locuință în București, a refuzat multe funcții politice sau administrative, dar el „nu refuza demnitatea și sarcinile de care era îmbiat, din dorința de a se singulariza […] Da un exemplu unic de cinste politică și de bună cuviință” (M. Theodorian-Carada, op. cit., p. 81), a fost un autentic patriot („Patria lui Carada s-a întins totdeauna de la Tisa până la Nistru” (Ibidem). Deviza lui, inscripționată pe o statuie în Craiova era fără echivoc: „Pentru o Românie unită. Oricând. Oricum. Cu oricine. Și împotriva oricui” (Nicolae A Andrei, Memoria inimii, Craiova, Editura Alma, 2006, p. 124).

Legenda vie este dată și de Omul Eugeniu Carada. Modest, „a trăit simplu, fără zgomot în jurul lui”, dar a iubit copiii și avea cultul prieteniei.

A avut și preocupări literare. „Carada și-a început viața cu versuri și a sfârșit-o cu proza cifrelor […]. Dacă n-a mai scris nici versuri, nici canțonete, nici localizări, nici piese naționale, a rămas totuși până la moarte îndrăgostit de ele”. Afirmația, îndreptățită și în cunoștință de cauză, aparține marelui Liviu Rebreanu. Începe să scrie versuri și piese de teatru încă de la 16 ani. „Înamorat de arta dramatică,Eugeniu Carada încă de pe băncile școlii scrie, adaptează și traduce piese de teatru” (Constantin Răutu, Eugeniu Carada. Omul și opera, în vol. cit., p. 324), jucate de marii artiști din Craiova și București, precum Matei Millo, Mihail Pascally, Iorgu Caragiali etc. Iată câteva titluri scrise, traduse sau adaptate: Bucurescenii (comedie localizată), Joana și Joaneta (comedie în două acte, traducere), Ion Cucierul (dramă în cinci acte și două tablouri, cu Matei Millo), Fermecătorița (comedie de Georges Sand, tradusă, muzica de Al. Flechtenmacher), Cimpoiul dracului (vodevil feeric, localizare, muzica de Flechtenmacher), Voioșilă (vodevil, traducere), Geniul Oltului (poezie, cântată de C. Dimitriad, în beneficiul aceluiași celebru compozitor al vremii), O femeie cum sunt multe și alta cum sunt puține (dramă, traducere din E. Augier și Ed. Foussier), Păcatele vechi (vodevil, traducere), Căpitanul negru (dramă în cinci acte, traducere), Banii, gloria și amarul (vodevil), Frații de munte (prelucrare), Milcovul (lucrare tipărită de muzicologul craiovean, Filip Lazăr, în 1858), Ivan și Ivănuță (comedie), Cele din urmă momente ale unui oștean român sub Mihai Viteazul, Onoarea casei, Fata aerului, Urâta satului (jucată la 22 decembrie 1877, în onoarea membrilor delegației țariste, care au părăsit sala, simțindu-se lezați), Fata de la Cozia (prima operă română, muzica de Alex. Flechtenmacher, compozitor care a dorit înființarea unei filarmonici la Craiova, în 1858).

În preajma Unirii Principatelor Române, Eugeniu Carada a scris Milcovul cu un clar mesaj unionist, într-un stil popular: „Frunzuliță lemn uscat, / Milcove, râu blestemat / De ce oare n-ai secat / Și matca nu ți-ai uscat? / Și cu undele-ți să piară / Și mișei și răi din țară, / Iar Unirea să domnească. / Frați cu frați să se-nfrățească, / Ș-unde curg apele tele / Să mi-ți crească floricele,/ Să culeagă moldovenii / Să le-mpartă cu muntenii! Și cu toți într-o unire / Ori și ce nefericire / Bărbătește să-fruntăm, / Țărișoara s-apărăm. / Însă, Milcove, fârtate, / De mi-ți ești menit de soarte, / De mi-ți ești urzit de sfântul / Să trăiești cât și pământul, / Apoi curgi mai lin, ușor, / Și fii râul dulcișor,/ Râul sfintei înfrățiri / Și al fericei  Uniri”.

Chiar dacă azi creația sa literară pare (și este în parte ) desuetă, ea a avut un rol important la vremea respectivă, având în vedere contextul istoric și social-politic, în care limba și literatura română trebuia să se așeze alături de Independența României, începând din 1877. Pentru a zări piscurile (Alecsandri, Eminescu Caragiale, Creangă, Slavici, Maiorescu etc.) este nevoie de câmpii și dealuri.

Eugeniu Carada trece la cele veșnice în seara zilei de 12 februarie 1910 („la șapte ceasuri seara”) la București, la 74 de ani, fiind însă înmormântat la Craiova, lângă familia sa. Pe placa tombală este săpat semnul Crucea Trecerii Dunării, unica decorație primită. Cuvintele lui Nicolae Iorga exprimă cel mai profund acest sentiment al trecerii sale dincolo: „Fără voie a părăsit lumea în care până la urmă a stat în rândurile întâi ale muncii. Și, ca să-și răzbune, a lăsat un loc care va rămânea veșnic gol, căci nu se va afla, într-o lume care gustă viața cu patimă, un urmaș al virtuțiilor sale de simplitate, renunțare, credință și hărnicie”.

Pe fațada casei sale din Craiova, strada Mitropolit Firmilian (azi demolată), Fundația „Scrisul românesc” a dezvelit o placă memorială cu următorul conținut: „În această clădire a trăit o vreme Eugeniu Carada (1836-1910), publicist, economist, fost guvernator al Băncii Naționale”.