Originea municipiului Craiova a suscitat un interes deosebit pentru toți cercetătorii care s-au ocupat de trecutul său, problemă, din păcate, nerezolvată încă. De altfel, e foarte greu de a afirma ceva precis, întrucât vechile izvoare lipsesc sau nu vorbesc despre Craiova; sau poate pentru că aceste izvoare n-au văzut încă lumina tiparului. (Primul document publicat în care apare numele Craiova este un act de moșie din 1 iunie 1475 dat de Basarab Laiotă, printre martori figurând și „Neagoe-jupan de la Craiova”). Majoritatea cercetătorilor sunt însă de părere că originea orașului e foarte veche. Pe lângă alte argumente de ordin arheologic sau pur istoric, unele argumente folclorice vin să întărească această concluzie. Unii cercetători, H.P. Hasdeu și Atanase Georgescu, încearcă să identifice actualul oraș cu o oarecare cetate Nedeia, descrisă și de Petre Ispirescu în basmul „Fiul Vânătorului”. Împăratul îl trimite pe fiul vânătorului să-i aducă meșteri din vestita cetate Nedeia, pentru a construi un nou palat. Și fiul pleacă cu o sută de corăbii pe o apă mare pentru îndeplinirea dorinței împăratului.
Care să fie acel oraș așezat pe o apă mare, răspunsul este greu de dat. Hasdeu nu-l identifică cu actualul sat de pe malul Dunării, ci îl leagă de tradiția orală a scufundării orașului în balta Craioviței, tradiție pe care o găsim și la Lucilla Chițu în „La Legende de Craiovitza”.
B.P. Hasdeu în „Originile Craiovei”, publicată în 1878, când autorul candida la un scaun de deputat la Dolj, enunță ipoteza întemeierii orașului de către cumani pe două argumente de ordin etnic; primul este frăția de sânge, obicei prin care se amestecă într-u pahar cu vin și apă sângele celor care se înfrățesc, pe care apoi îl beau, iar al doilea argument constă în înmormântarea fiecărui nobil pe o ridicătură artificială de pământ, o măgură sau o movilă, sacrificându-se totodată oameni și cai, după rangul celui decedat. Aceste două obiceiuri, afirmă B.P. Hasdeu, sunt cunoscute și de poporul român, mai ales de locuitorii de pe malul Dunării, obiceiuri căpătate de la cumani.
Obiceiul „frăția de sânge” apare și în balada populară „Balaurul”, ca și în alte creații populare, iar movile există pretutindeni în câmpia Dunării. Există o movilă chiar în Craiova, în cartierul Brazda lui Novac, având configurația descrisă de Hasdeu, sub formă de amfiteatru sau de potcoavă, cu deschizătura spre sud, care ar putea adăposti o ceată întreagă. Această movilă ne-ar fi rămas, după Hasdeu, de la cumani, pentru că la ei oamenii sunt jertfiți numai pe mormintele regilor sau ale conducătorilor de oaste, după rangul celui decedat și, implicit, după mărimea movilei. Cum există o asemenea movilă la Craiova, Hasdeu trage concluzia că orașul ar fi fost întemeiat pe la 1220-1230 de către un puternic conducător al cumanilor, în trecerea acestora prin Oltenia, o trecere a cărui intinerar îl vor consemna pentru totdeauna cele couă valuri ale cumanilor.
Lucilla Chițu, în lucrarea citată mai sus, avansează ideea că orașul ar fi fost așezat pe locul actualei bălți a Craioviței, în care s-ar fi scufundat cu mulți ani în urmă. Al. Macedonski închină acestei bălți un rondel.
Desigur, aceste legende nu pot fi luate ad-litteram în considerație, ele neputând înlocui minuțioasele și incontestabilele cercetări istorice sau descoperiri arheologice; importanța acestora constă în faptul că ele aduc o dovadă în plus la alte argumente privind vechimea orașului nostru.
Toți cercetătorii converg în a releva originea antică a orașului. În ceea ce privește, însă, data întemeierii sale, părerile sunt împărțite. Controversa istorică mai persistă încă, legenda spunându-și cuvântul acolo unde documentul lipsește. Astfel, profesorul de origine franceză, Theodor Margot, în broșura O viatoria în cele 17 districte ale României (București, 1859), socotește că pe locul actual al orașului ar fi fost mai întâi o cetate dacică, distrusă de romani, care construiră, în locu-i un oraș nou, cu numele de Castra-Nova, pe care craiul bulgar Iovan îl înfrumusețează și-l fortifică, iar la 1180 îi dădu numele său, lucru inexact, deoarece, la acea dată, în Bulgaria, nu a domnit nici un crai cu numele acesta. În continuare, Margot amintește legenda scufundării orașului în balta Craioviței, legendă preluată ca atare și de H.P. Hasdeu, Lucilla Chițu, A. Pessacov.
În același an, împărtășind parțial, dar mai documentat, opinia acestuia, Dionisie Fotino, în Istoria generală a Daciei sau a Transilvaniei, Țerei Muntenești și a Moldovei, tomul I, cap. XV, inspirat de cronica fraților Tunusli și a lui Niceta Choniat de la 1185, crede că Ioniță Caloian, cea ami reprezentativă figură a românilor din Peninsula Balcanică, urmând fraților săi, Petru și Asan, întemeind imperiul româno-bulgar în 1205, după ce-l înfrânge pe Baldovin, împăratul latin de la Constantinopol, „era stăpânitor și al celor cinci județe din Banatul de peste Olt din Dacia” și „sub aceasta s-a fondat și Craiova și s-a numit așa după numele lui propriu, fiindcă după idiotismul valahic și bulgar Ioan se zice Iova sau Ivans, iar regele Krais și cuvântul Craiova înseamnă regatul lui Ioan”. Tot aici zidește și biserica Sf. Dumitru-Băneasa. Aceeași ipoteză este susținută și de Cezar Bolliac, Papazoglu, italianul Ubiccini.
Un studiu închinat executiv acestei probleme scrie B.P. Hasdeu în 1878, care Hasdeu neagă ipoteza originală, a întemeierii orașului pe la 1200-1230.
După N. Iorga (în Geschichte des Rumanisches Valches), Craiova abia după 1500 devine oraș, iar mai înainte fusese sat al Basarabilor. Opinia lui Iorga se întemeiază pe date istorice sigure, dar despre vechiul sat nu aduce nicio dovadă. Căci chiar sat fiind, tot exista și înainte, dar de când?
Atanase Georgescu aduce în discuție două nume de origine geto-dacă: Pelendava, așezare lângă actualul oraș (dovadă distanța dintre Drobta și Pelendava din Tabela Peutingeriană (T.P.) corespunde cu distanța dintre Drobeta Turnu-Severin – Craiova, socotit pe vechiul drum al Cernețului, fapt atestat și în Istoria României, vol. 1, și Nedeea străveche și puternică așezare comercială nelocalizată precis). Într-un articol din Arhivele Olteniei (1928, p. 230-245), emite ipoteza întemeierii orașului în secolul al XI-lea.
În aceeași revistă (1937, p. 276-283), C. Stănică identifică Craiova cu Pelendava din următoarele patru motive: 10 În T.P. erau menționate numai localitățile cu însemnătate pentru stăpânirea romană, iar distanța Pelendava – Drobeta e aceeași cu Drobeta Turnu Severin – Craiova; 2) punctul de întâlnire a celor două drumuri romane, cel care trecea de la Drobeta spre Olt și cel de la Dunăre spre pasul Vulcan și care se făcea pe locul Craiovei de azi a trebuit să fie străjuit de un castru roman, Pelendava, în speță, ideea întărită și de faptul că mănăstirea de la Mofleni (Coșuna) e zidită cu material rămas din castrul roman; 3) în apropiere de fiecare castru s-au dezvoltat și unele vicus (sate) ale veteranilor, dintre care mulți s-au căsătorit cu fete indigene (vezi și N. Iorga, Istoria Românilor, vol. 1, partea II, 1936, p. 225-262). Pelendava ar fi servit ca vicus mixt, daco-roman, și din această cauză e citat în T.P.; 4) legendele menționează și distrugerea în mare parte a castrului roman și a vicusului din apropiere de către apele Jiului, dar populația s-a refugiat din fața pericolului într-un loc mai sigur, adica la Pelendava.
Așadar, existența unei așezări romane și a unui castru de cărămidă la Craiova nu mai poate fi pusă la îndoială. În vechile clădiri și mănăstiri ale orașului s-a folosit mult material provenind de la castrul roman Pelendava. D. Tudor îl și identifică: „Locul Pelendavei din T.P. a fost Mofleni – Craiova, unde sunt însemnate urme romane de natură militară și civilă. Rădăcina toponimicului: – peled- =” umed, a curge” se poate lega cu lunca, pe atunci mlăștinoasă, a Jiului”. Contribuții prețioase la atestarea vechimii daco-romane a orașului aduc și istoricii locali: Ion Călin, Aurel Golimas, Gh. Papilian, I. Athanasescu. Din păcate, însă, în unele lucrări din anii din urmă au apărut, după părerea noastră, și unele erori. Astfel, se arată că în „documente, orașul apare pentru prima dată cu numele său abia în timpul domniei lui Vladislav al II-lea (1447-1456) când se menționează satul Craiova ca proprietate a lui Neagoe de la Craiova, tatăl boierilor Craiovești, cunoscuți din a doua jumătate a sec. Al XVI-lea”. (Craiova Ghid istoric, întocmit de Ion Firu, Craiova, 1963, p. 14). Aceeași afirmație e susținută și în lucrările Craiova. Mic îndreptar turistic (de Victor Adrian, București, Editura Meridiane, 1968, p. 5-6) și Oltenia, azi (de V. Cucu, București, 1961, p. 55).
O primă eroare constă în faptul că nu este vorba de un document în sensul strict al cuvântului, așa cum lasă să se înțeleagă textul, ci de piatră tombală de la Mănăstirea Dealul pe mormântul domnitorului Vladislav al II-lea, unde se găsește următoarea inscripție: „a răposat Io Vladislav Voevod, în anul 6963 (1456) luna august 20 în zilele -; și s-a făcut această piatră în zilele lui Io Neagoe Voevod; au făcut-o Barbu banul și Pârvu vornicul și cu frații lor, fiii lui Neagoe din Craiova, căci Vladislav Voevod i-a făcut boieri”.
A doua eroare constă în datarea inscripției. Aceasta nu datează din timpul domnitorului, ci e pusă de boierii Craiovești mult mai târziu, în semn de recunoaștere.
Rămâne deci ca primul document cunoscut, în care apare menționată așezarea omenească cu numele de Craiova (localizarea bătăliei de la Rovine din timpul domniei lui Mircea cel Bătrân lângă Craiova este totuși ipotetică) este hrisovul din 1 iunie 1475 (6983), prin care Basarab Laiotă întărește o stăpânire de moșie. Printre martorii acestui hrisov este menționat „Neagoe – jupan de la Craiova” (Documenta Romaniae-Historica, B. Țara Românească, vol. 1, p. 245).
Lasă un răspuns