,,Când omul îşi recunoaşte cu smerenie starea sa păcătoasă, atunci este recunoscut de oameni ca fiind un om al lui Dumnezeu” (Sfântul Paisie Aghioritul)
Însuşirea smereniei este o virtute morală care constă în ajutarea prin dăruire, în slujirea prin tâlcuire şi în punerea mai presus a semenilor întru comuniune, fiind opusă mândriei şi slavei deşarte, egoismului limitat şi dorinţei de preamărire. De aceea, smerenia se însoţeşte cu inocenţa şi cu înţelepciunea, cu harul Domnului, cu cinstea şi urmarea Căii Domnului, pentru a fi îmbogăţită cu slava, mântuirea şi viaţa veşnică prin care Dumnezeu înviorează duhurile smerite şi mângâie oamenii smeriţi. Desigur, în vremea Postului, haina duhovnicească pe care suntem chemați să o îmbrăcăm este cea a smereniei și a pocăinței, a rugăciunii și a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele! De cele mai multe ori: ,,Când omul îşi recunoaşte cu smerenie starea sa păcătoasă, atunci este recunoscut de oameni ca fiind un om al lui Dumnezeu”, cum ne mărturiseşte Sfântul Paisie Aghioritul (1924 – 1994), iar, pentru a vorbi despre rugăciunea smerită, mai întâi trebuie să definim smerenia în termeni care sunt la îndemâna credinciosului unui lăcaş de cult, dar, şi la dispoziţia omului preocupat cu problemele vieţii cotidiene, pentru că ea sintetizează o atitudine supusă, ascultătoare, mult respectuoasă, ca şi o comportare modestă şi plină de bună-cuviinţă, ca să nu mai vorbim despre evlavia trăită, cucernicia negrăită şi pioşenia dovedită! În credinţa noastră ortodoxă, smerenia este o virtute morală de referinţă, constând în dragostea pe care o are creştinul pentru pentru toată Creaţia Lui Dumnezeu, cea care i-a fost dăruită să o administreze, pentru a înţelege îndemnul dumnezeiesc prin care ni se spune: «Creşteţi şi înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi supuneţi-l, şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate dobitoacele şi peste tot pământul, peste toate vietăţile ce se târăsc pe pământ!» (Facere 1, 28), desigur, pentru slujirea şi păstrarea poruncilor date de către Dumnezeu omului, prin proroci şi prin Mântuitorul nostru Hristos Care este Dumnezeul Cuvânt.
Învăţăm despre smerenie de la Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos!
Pentru a face o comparaţie printr-o referite antinomică, să mai spunem încă o dată că smerenia este în opoziţie cu fala sau mândria, creştinul recunoscând că în tot şi în toate cele bune se află Puterea sau Darul lui Dumnezeu. Prin urmare, creștinul adevărat este smerit, plin de dragoste şi pioşenie faţă de semenii săi, mereu statornic şi neclintit în credinţă, lipsit de făţărnicie în rugăciune, reţinut şi sincer în vorbire şi pilduitor în fapte. Cel mai mult învăţăm despre smerenie de la Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, Dumnezeu întrupat pentru noi oamenii şi a noastră mântuire, Care, atunci când Se ruga Lui Dumnezeu Tatăl în Grădina Ghetsimani despre cele ce avea să pătimească spunea astfel: ,,Părinte, de voiesti, depărtează paharul acesta de la Mine… Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă!” (Luca 22, 42). La rândul său, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria reprezintă un mirific model de smerenie deosebit de înaltă. Iar, când Arhanghelul Gavril îi aduce vestea că a fost aleasă ca să fie mireasa Celui Preaînalt, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta: ,,Ce fel de închinare poate fi aceasta?” (Luca 1,29), mai ales că de la Sfinţii Apostoli aflăm că smerenia ne ajută să ne curăţim de viața păcătoasă: «Prin lepădarea de omul lumesc şi îmbrăcarea în cel duhovnicesc» (Efeseni IV, 22– 24). Prin excelenţă, smerenia creştină nu este o înjosire a firii umane, ci este împletirea trăirii curate cu faptele bune prin care întreaga viață a omului devine o rugăciune continuă înălțată către Atotputernicul Dumnezeu. Deci, să luăm aminte întotdeauna la felul în care judecă Dumnezeu faptele noastre, pentru că rugăciunea smerită acoperă mulțime de păcate, câtă vreme chiar dacă ne-am da trupul nostru ca să fie jertfă, iar dragoste și smerenie nu avem, nimic nu ne poate fi întru folos duhovnicesc! Aşa cum întăreşte Sfântul Paisie Aghioritul, despre care am amintit: «Cea mai mare boală e mândria, care ne-a adus din Rai pe pământ şi încearcă să ne ducă până în iad», pentru că prin Har sfânt, Iisus Hristos dăruieşte libertatea tuturor celor care-L iubesc sincer şi se alipesc de El cu tot sufletul. Dacă vom fi credincioşi peste puţine (Sf. Ev. Matei 25, 23), El ne va încredinţa multe. Ne va chema să luăm parte la bucuria Sa veşnică şi binevoitoare, ca slugi bune şi credincioase! Dar, slugă credincioasă şi bună nu e cea care se sprijină pe cunoaşterea aparentă a Sfintelor Scripturi, ci aceea care urmează şi înfăptuieşte cu credincioşie poruncile Mântuitorului Iisus Hristos!
Smerenia este veşmântul îndumnezeirii sufletului omenesc!
Uneori, ispitirile neaşteptate ne învaţă să urmăm îndeaproape asceza şi trudele, pe când cunoaşterea înaltă, prin ea însăşi, hrăneşte egoismul omului, care-şi pune voia deasupra poruncilor Mântuitorului Hristos. Soarele are ca trăsătură proprie strălucirea, căldura mângâietoare, iar creştinul evlavios, simplitatea şi smerenia, fiindcă însuşirile ucenicilor lui Hristos, ale Sfinţilor Apostoli după Evanghelii, sunt cugetul smerit şi purtarea simplă în viaţa pământească, mai ales că nimeni nu e deasupra omului smerit! Iar, acest lucru îl arată cu claritate şi limpezime , toate cele patru Evanghelii, aşa că acela care nu trăieşte smerit, fără să vrea, cade uşor de la treapta Celui Ce S-a smerit pe Sine până la Sfânta Cruce şi moarte, Care este şi Legiuitorul şi înfăptuitorul celor dumnezeieşti Evanghelii! Aşa cum în lipsa luminii toate sunt abătute şi întunecate, la fel şi în lipsa smereniei, toate faptele noastre cele după Dumnezeu îngăduite sunt zadarnice şi nefolositoare! La un moment dat, Profetul Isaia zice că acei însetaţi se duc după apă, însă, câţi însetează după Dumnezeu jinduiesc la curăţia minţii. Dar, în zborul lor să privească şi jos, pe pământ, la nimicnicia lor! Deci, să avem frică de Dumnezeu şi să-I păzim poruncile în chip nematerialnic, după cum ne spune şi Profetul şi psalmistul David: «Ca să fac Voia Ta, Dumnezeul meu, am voit şi legea Ta înăuntrul inimii mele” (Ps. 39, 11). Omul care se consideră un credincios, dacă nu înfăptuieşte din inimă Voia Lui Dumnezeu, nici în afara lumii lui interioare nu o va putea înfăptui. Cu atât mai mult, în lumea exterioară, e ca şi cum, nepăsător şi fără trezvie, I-ai spune Lui Dumnezeu, şi asta din pricina lipsei iluminării dumnezeieşti: «Nu voiesc să cunosc acum calea Ta», pe când cel părtaş iluminării dumnezeieşti, nelipsit de înştiinţarea lăuntrică de la Dumnezeu, are marea binecuvântare de a deveni încetul cu încetul un statornic şi neschimbător credincios care iubeşte sfaturile şi binecuvântările dumnezeieşti. Se pare că două sunt aripile care-l înalţă pe cel bine-credincios de la pământul acesta: smerenia şi simplitatea inimii, de aceea, trebuie să fim simpli în fapte, cu multă curăţie în gânduri şi cu simţăminte curate! Numai cu inima curată Îl cauţi pe Dumnezeu, şi cu simplitatea Îl afli şi te bucuri de mântuirea Lui! Când ne vom îndepărta de răutăţi, toate faptele noastre bune vor fi mai uşoare, iar, atunci când scopul nostru este binefacerea semenilor şi împlinirea Voii Dumnezeieşti, sufletul se umple de bucurie şi de lumină! Când inima va ajunge smerită, va trage folos şi învăţătură din toate cele îngăduite! Inima smerită trece uşor prin porţile Cerului şi ajunge înaintea Lui Dumnezeu! În concluzie, rugăciunea fără smerenie este un dar neînsemnat şi un lucru facil! Smerenia este veşmântul îndumnezeirii sufletului omenesc, de aceea, cu toţii avem nevoie de multe trude şi rugăciuni pentru dobândirea ei. Pentru că multe virtuţi poate dovedi un om, dar anevoie se arată floarea înmiresmată a smereniei. Iubitorul mândriei este numit pretutindeni în Sfânta Scriptură «duh necurat», fiindcă a alungat de la sine smerenia şi a preferat iubirea de sine, iar, din înger curat şi luminos a ajuns…necurat, mai ales că doar: «Cel ce cugetă semeţ e socotit necurat de Dumnezeu», se spune în Sfânta Scriptură. Câţi voiesc să placă lui Dumnezeu sunt datori să se smerească pe ei înşişi din tot sufletul, căci, numai astfel, vor avea parte de bunătăţile viitoare şi de odihna cea de veci! Prin aplecarea spre pământ în chip trupesc şi duhovnicesc, avem vrăjmaşi, netrupeşti, nevăzuţi, răuvoitori, în stare să ne facă rău în mod real, iuţi şi ageri, cu şiretenie ascunsă, iar, pe aceşti vrăjmaşi, nu-i putem birui decât prin smerenie, trezvie neîntreruptă a minţii la chemarea Mântuitorului Iisus Hristos, Dumnezeul şi Făcătorul omului!
Lasă un răspuns